Vorbind eu cu mine despre noi am început cu fraza "A fost absent 17 ani", dar am greșit, pentru că pozele vechi din albumul familiei mi-au arătat o copilărie plină de zâmbete, jocuri, călătorii și mai ales plină de "tine".
Noțiunea asta de "tu" s-a pierdut undeva în procesul dezvoltării mele și aparent o amnezie antrenată de diverse scene m-a acaparat uitându-"te".
Ce mi-am spus eu mie în nenumărate rânduri? Mi-am spus că nu ai fost acolo când am avut nevoie, că m-ai neglijat și că nu m-ai iubit.
Adevărul? Ai fost acolo să mă ajuți și să mă sfătuiești, dar eu n-am cerut ajutor sau sfaturi.
Nu m-ai neglijat, pentru că nu mi-a lipsit absolut nimic și de câte ori am cerut mi s-a dat.
Și m-ai iubit, m-ai iubit atât de mult încât ai lăsat pe toată lumea să o știe, nu mi-ai spus-o mie, dar ai spus-o tuturor în mii de feluri, e vina mea că nu am vrut să aud.
Eu mi-am spus mie că nu vreau să fiu ca "tine", că nu vreau pe cineva ca "tine", dar adevărul e că sunt ca "tine" și "te" caut în fiecare persoană pe care o întâlnesc.
Mi-au spus că nu ai avut parte de afecțiune de copil, că singur ai ajuns atât de sus și că ai excelat în orice mai puțin în arta afecțiunii pentru că a fost un lux pe care nu "ți" l-ai permis.
Dar tată, ei nu știu cum suntem "noi", ei nu "ne" cunosc și n-au cum să-nțeleagă că "noi" purtăm de când "ne" știm o luptă cu "noi" înșine și n-avem timp...
"Noi" n-avem timp de exteriorizări pentru că "noi" suntem vii mai mult în mintea "noastră". "Noi" calculăm, examinăm, tragem concluzii și iubim în liniște.
Iubim încet și "ne" descoperim oricui are răbdare.
"Noi" nu "ne" grăbim.
De asta au durat 17 ani să te-nțeleg, pentru că eu și cu tine, "noi", "ne" iubeam în liniște și o arătam discret prin fapte nu prin vorbe.
