El nu crede în Valentine's Day, nu e sărbătoare românească, e doar "ceva după care profită doar magazinele".
Am zis ok, are sens.
14 februarie a fost o zi pe care a trebuit să o îndur in timp ce mă uitam in feed-ul Facebook-ului. Bine, jumătate de zi, căci în prima jumătate el a fost la muncă. Nu am așteptat cu sufletul la gură, dar mi-a tresărit inima când a intrat pe ușă. Nimic însă. Remarcile mele despre câte postări cu flori sunt pe Facebook au trecut pe langa lobul urechii dumnealui, dar mi-am zis că e ok, mi-a răspuns la "te iubesc", lucrurile materiale sunt doar atât, lucruri materiale.
Dragobetele au venit și au trecut. Nici nu am mai îndrăznit să sper, să deschid o aplicație de social media pe telefon, sa întreb, să remarc. A fost o zi ca oricare alta și am reușit să nu mă gândesc la asta, astfel încât când m-am trezit era deja ziua de 25.
28 februarie, împreună prin mall, ne oprim la Carrefour că acolo aveam treabă și după ce iau câteva lucruri necesare trec pe langa mărțișoare. Mă opresc, mă gândesc că am doua femei în casă, soră-sa și mama lui. Am vrut să cumpăr că până la urmă pe cine păcălim noi, el nu ar fi luat niciodată. Mârâie enervat de oprirea mea bruscă, că "sunt scumpe mărțișoarele aici". "Nu mă pot baza pe tine sa le iei lor câte un mărțișor, mi-ar fi rușine să nu le dau nimic din moment ce știu că eu voi primi", îi spun continuându-mi căutarea. A zis lasă, lasă că va cumpăra el mâine din alta parte după muncă. Ok, de acord cu el, dar "vreau să îmi iau mie unul măcar că sunt frumoase". Și mai enervat mă trage din scenă, îmi spune că îmi cumpără el și mie tot mâine și să nu îmi fac griji. Zâmbesc, greu de crezut dar ok, îl las pe el să se ocupe, poate așa vrea el să se revanșeze, nu îi pot lua oportunitatea asta.
E a doua zi, vine de la muncă dar doar mă ia în brațe ca de obicei și nu spune nimic de nici un mărțișor. Îl întreb dacă a mâncat și spune că nu și că îi e foame. Mergem la bucătărie să ii fac o omletă, eu deja mâncasem cu puțin timp în urmă. Văd doua ghivece cu flori pe masa. "Flori, pe bune?" l-am certat. "De 1 martie se dau mărțișoare, ai idee ce prost mă simt acum?" îi mai spun eu. "Relaxează-te", sunt rudele lui, daca el asta a luat asta vor primi și că nu sunt eu de vină. Nici nu îmi mai pasă. Mâncăm și mergem în camera noastră. Cum ajungem îl întreb dacă mi-a luat mărțișor așa cum a promis. Nu mai țin minte ce motiv mi-a zis, dar am fost tristă. "Ai de gând să mă ignori așa, ai spus că îmi iei!" nu știu dacă am zis asta cu voce tare sau nu.
Vine ziua de 8 martie. E ziua femeii, mamă nu sunt încă, mai am o lună cel puțin, desi el mereu îmi spune 'mămico' că să mă alinte pe măsură ce îmi crește burtica. Anul ăsta, ca și anul trecut mă întreb "primesc și eu o floare?" Poate am noroc și se mai ia cu alți bărbați sau colegi de la munca și așa cumpără și el ca să nu fie lăsat pe dinafară. Intră în casă foarte devreme, a scăpat mai repede azi de la muncă, cu un zâmbet mare pe buze. Văzând-ul așa nu pot decât să zâmbesc și eu bucurându-mă că a venit așa devreme acasă. Îmi spune că mi-a luat ceva și baga mâna in buzunar: spaghete. Cum naiba au încăput spaghetele acolo? După ce ieri a dat-o in bara și a luat macaroane în loc de spaghete a ales să se revanșeze azi. Mai bagă mâna in buzunar odată și scoate un pachet de unt, cumva a prins informația că nu mai e unt în frigider pe care i-am zis-o acum câteva zile. "A, ți-ai amintit dar de ce nu le-ai lăsat în bucătărie?" Așa mândru ești că ți-ai amintit de cel puțin un lucru din multe alte lucruri pe care ți le-am spus? Mă rog, nu mai contează asta, îl întreb dacă a luat flori pentru maică-sa și soră-sa de 8 martie. A zis că da, doar pentru maică-sa o floare artificială cu niste bomboane in jurul ei, care jur că era cea mai ieftina și oribilă 'chestie' pe care am văzut-o. "Iar pentru soră-ta de ce Dumnezeu nu ai luat nimic?" Mi-a zis că cică nu e mama lui. Alo, e ziua femeii, nu doar a mamei, ce tot îndrugi acolo.
De mine nici nu am mai întrebat. Poate că în ochii lui nu sunt femeie, și nici mamă. Sau poate nu merit efortul. Poate că deja sunt asigurată că fiind a lui și nu are rost să umble cu dulcegării din astea. Dar în toți acești 3 ani, niciodată nu am meritat? Nici la început nici acum când îi aduc pe lume un copil? Niciodată nu am meritat efortul? Așa de greu ar fi sa dea 10 lei pe o mica atenție macar in una din aceste 4 zile? E inconștient sau doar se preface? Oare se teme că mă învăț la cadouri și va trebui sa îmi ia în fiecare an? E frugal, dar asta e culmea, regulile astea dintre un bărbat și o femeie nu m-au impresionat niciodată, dar totuși... Chiar nu merit?
Am obosit sa cer în fiecare an, am obosit să mă supăr vizibil încât poate își dă seama că însemna ceva pentru mine. Tot ce pot face e să plâng și să mă simt fără valoare. Să mă simt neiubită și inutilă. Să scriu tâmpenia asta ca într-o zi să o recitesc și să resimt sentimentele astea urate din nou. Da, să retrăiesc mizeria pe o trăiesc acum prin intermediul acestor rânduri în orice lună din an. Poate am sa i-o dau să o citească într-o zi când nu îmi va mai păsa de nimic și să râd sec. Și poate, poate, mă va înțelege. Poate se va simți pe sfert cum mă simt eu acum.
- 9 martie 2019
