Sebastian

Capitolul 17

Îmi deschid ochii, enervat de razele soarelui care pătrund prin fereastră.

Îmi întorc capul spre Makani care doarme dusă. Soarele îi îmbăiază spatele gol, în timp ce, pătura o acoperă de la șold în jos.

Zâmbesc, evenimentele de ieri inundându-mi mintea. Nici nu știu de când nu am mai dormit atât de bine. Fiind lângă Makani pare să fie remediul meu.

Mă ridic din pat, pun o pereche de pantaloni pe mine și îmi croiesc drum spre bucătărie. Sunt destul de sigur că orice mâncare aș fi avut în frigider nu mai e bună. Ar fi trebuit să merg ieri la magazin să cumpăr ceva. Cotrobăi prin dulapuri și, spre fericirea mea găsesc cafea.

-'Neața, aud vocea răgușită a lui Mak.

Mă uit la ea și înghit în sec. Tricoul meu îi e atât de larg, dar îi vine atât de bine. Nu sunt eu prea lucrat, dar sunt înalt, iar ea e foarte scundă. Tricoul meu nu mai are mult și îi ajunge la genunchi. Dar, Dumnezeule, arată fenomenal.

-Bună dimineața, îi răspund.

Părul ei, și așa foarte creț, îi stă în toate direcțiile. Pare a fi o coamă de leu.

Se lipește de mine și se întinde după un sărut. Un sărut pe care nu ezit să i-l ofer.

-Trebuie să vorbesc cu Fred azi, spun cu bărbia așezată pe creștetul capului ei.

Oftează adânc.

-Va fi totul bine. Freddie va înțelege, crede-mă.

Din nou, îmi dă impresia că știe ceva despre Fred ce nu știe nimeni altcineva.

-Știi, nu m-ai dus niciodată la o întâlnire, zice, îndepărtându-se puțin de corpul meu.

-Vrei să te duc la o întâlnire?

-Dacă ăsta e felul în care mă întrebi, nu are niciun rost.

O privesc amuzat, fascinat de luminița care îi joacă voioasă în ochi. Are chef de glume.

O prind mai bine și o ridic în aer ca să ajungă la înălțimea mea. Picioarele i se încolăcesc în jurul meu, iar mâinile în jurul gâtului. Poate că exagerez, dar aș putea muri fericit, exact așa. Cu tot cu regrete, cu vină. Atât timp cât e ea cu mine, nu mai contează nimic.

Îmi zâmbește atât de frumos și simt cum se topește totul în mine.

-Cum te simți?

-Mai bine ca niciodată, mint eu, ignorând sentimentul de vinovăție. Pe lângă altele.

-Serios? Nicio durere de cap, stare de leșin?

Inspir adânc. Niciuna din aceste simptome nu sunt prezente. Nu încă, cel puțin. Totuși, spre rușinea mea, acea poftă care rămâne imprimată in sistemul meu pulsează. O simt bine, dar aleg să o ignor. Nu vreau ca frumoasa din brațele mele să se îngrijoreze.

-Nu, Mak. Sunt bine.

Mă privește pieziș, dar renunță printr-un oftat. Îi sărut nasul, pus pe șotii, iar ea zâmbește amuzată.

-Ce vrei să facem până va trebui să îl vezi pe Freddie? mă întreabă.

Stau puțin pe gânduri, de parcă nu știu răspunsul. Mi-am imaginat deja astfel de momente înainte ca ea să se distanțeze de mine.

-Hai să facem un duș.

Începe să râdă, în timp ce eu o iau la fugă, cu ea în brațe, spre baie.

***

-Nu trebuie să te îngrijorezi, Bas. Ai propriile probleme, și dacă cineva știe de probleme, ăla sunt eu.