Sebastian

Capitolul 22

-Mikaela? Sora lui Charlie?

Katia aprobă printr-o înclinare ușoară a capului.

Sora lui Charlie? Îmi amintesc de ea, da, dar nu înțeleg. Ultima oară când am văzut-o se strâmba la discursul Katiei la înmormântarea lui Darren. De ce, după atâta vreme, s-a întors? Și mai important, de ce a implicat-o pe Makani?

-De ce ar face una ca asta?

-Nu știm. După ce ne-am ocupat de tatăl tău și de Marco, Charlie a încercat să o contacteze, dar ea l-a îndepărtat.

Furia își face cu ușurință loc prin sistemul meu. Mă întorc ca un vârtej în bucătărie, unde Francesca îl îmbrățișează pe Charlie, iar Alessio tastează de zor la computer.

-Asta e vina ta, spun aspru, arătându-l cu degetul pe Charlie.

-Seb, îmi atrage Alessio atenția.

-Dintr-un anume motiv, soră-ta a luat-o razna și vrea să se răzbune pe tine și a băgat-o și pe Makani în jocul vostru.

Am gândit asta de când nebuna aia i-a pomenit numele lui Charlie, dar nu am vrut să o spun.

-Dacă el e de vină, înseamnă că și eu sunt.

O privesc pe Katia, deloc uimit de cuvintele ei. Nici nu mă așteptam la altceva. Am vrut să o scutesc de nervii mei, dar știam că nu voi reuși.

-Bine. E și vina ta. E vina ta, e vina lui. E vina voastră că fata pe care o iubesc a fost răpită de Mikaela! Te simți mai bine, acum că am dat vina și pe tine?!

Trec pe lângă ea și le strig să o găsească mai repede.

-Frate, te mai întreb odată. Ești sigur că nu ar trebui să sunăm la poliție?

Pufnesc nervos. Ăia sunt mai inutili decât cei din bucătăria mea.

-Sunt sigur. Fred, du-te acasă, fii cu Rain. Îți promit că voi suna la poliție dacă nu o găsim în douăzeci și patru de ore.

Fred oftează și își trece mâinile prin păr.

-Bine. Ține-mă la curent.

Dăm mâna, iar el iese din apartament.

Mă așez pe canapea și oftez cu toată puterea pe care o mai găsesc în mine. L-am mințit cu nerușinare. Nu voi suna la poliție pentru că va trebui să răspund la întrebări care vor da în vileag viața pe care a trăit-o Katia.

Tot ce pot să fac este să aștept și să mă rog că Alessio va apărea lângă mine în orice secundă și îmi va spune că mi-a găsit iubita, că Makani e bine și că nu trebuie să mă îngrijorez.

Durerea de cap, pe care am încercat să o ignor, persistă. Mă simt de parcă îmi va exploda capul în orice secundă și știu exact de la ce e. Nu e nimic legat de stresul pe care l-am simțit de când i-am auzit vocea speriată la telefon. Nu are nici cea mai mică legătură cu asta.

E dorința, poate chiar obișnuința. Obișnuința sistemului meu de a primi otravă de fiecare dată când ceva merge prost. Încheietura cotului mă mănâncă, iar mâinile îmi tremură. Dau agitat din picior și îmi trec mâinile prin păr. Dacă nu iau ceva cât de curând mi se va face rău, voi leșina și voi fi chiar mai inutil în găsirea lui Mak.

Dar nu. Ea nu ar vrea să mă întorc pe drumul ăla. Trebuie să ignor durerea de cap și mâinile tremurânde și să ajut cum pot la găsirea lui Mak. Poate că nu sunt eu antrenat să mă lupt și poate că nu pot să trag cu arma, dar ce pot să fac este să îmi cer scuze și să îi las pe ceilalți să o aducă înapoi.