îmi țin corpul strâns, compact, ca-ntr-un acvariu de sticlă, cu sticlă subțire și pești, cu pești ascunși între coaste ce mușcă și nisip, cu nisip ce-mi gâdilă dureros talpa și-mi zgârie ochii și pietre, cu pietre legate de gâtul meu slab, în sughițuri și obosit. inspir. până nările, gura, urechile-mi crapă, până îmi inund craniul cu apă tulbure. limba rămâne să se zbată-n aromă de cioburi de-acvariu cu sticlă subțire. și cioburile-mi taie corzile vocale. și țip, acum dinăuntru. și nimeni nu-i afară.
spre repaos, spre somn, somn profund ca cel al pietrelor din adâncul mării neiertătoare, ca cel al pietrelor uitate de ocean în goană spre sărutul cu malul, ca al pietrelor de la-nceputul lumii fără de odihnă. trezește-mă. cuprinde adâncul cu ochii și curpinde-mă. înoată, afundă-te, cu mine, spre mine. stoarce-mi sufletul îmbibat în ciob și zgârie plasa de pește până la refuz, pân' la salvare. scoate-mă la mal, unde visez că apa mă mai poate îmbrățișa ireversibil cu uscatul, unde visez că soarele mai are încă putere, unde pășesc pe pământ sigur. unde nu tremur. unde mă-ntâlnești, între particule de nisip incolor, unde te caut.
ține-mă-n palme să-ți zburd în jurul degetelor curioase, ca valurile când galopează printre stâncă, ca valurile când se izbesc, amețite, de piatră. recunoaște-mi fuga printre genele tale atunci când privirea mea ți se așterne-n cale și închide-mă-n ochii tăi și ține-mă strâns, ca pe ultima rază de lună palidă înainte de beznă totală. lasă-mă să râd de propriul joc și să câștig, naiv, pierzându-mă prin firele tale de păr sărutat de-un soare cu dinți, prin deschizătura buzelor încordate în sărut flămând, prin mâinile și oasele-ți în continuă căutare. lasă-mă să mă-nec în ultimele lacrimi sărate de marea pe care-am lăsat-o în urmă, urlând. dacă există refugiu, contopește-mă cu tine la nesfârșit și spală-mi urma de sânge verde-albastru de pe tâmplă și piept, pictează-mă-n culorile trupului tău până la confundare. veghează-mi pasul și ascultă-mi mersul, iartă-mi șchiopătatul și îndreaptă-mi spatele căptușit de ultimii solzi. cufundă-l în pieptul tău larg deschis și du-mă acasă și nu mă-ntreba de oasele rupte. în drum spre tine am învățat plutirea. am învățat să smulg rădăcini și să-nnod cu ele cărările-n gropi ce duc înapoi. am înaintat cu pași noi în echilibru cu ochii închiși. m-ai chemat înainte și ți-am răspuns, fără să-mi amintesc ce mă mai striga înapoi.
îmi amintesc de tine, de la început, până la sfârșit, de tine. trupurile noastre la mal vor rămâne învelite-n valuri, într-o contopire adâncă, fără-nceput și fără sfârșit.
