Labirintul usilor sau Usile labirintului

...ca niciodata

        Am lasat in urma usa de-acum de piatra, lucind uneori a luna plina si zumzaind slab a greieri...si-s inapoi, inapoi in holul meu cel gri, pe jumatate intunecat, pe jumatate luminos.

Ma uit in urma si vad usile transformate....mi-s drage si ma dor. Le vreau si le-as da, dar sa-mi ramana...

Dar mai am, sigur mai am, stiu ca mai am...si acum aleg alta, nu prima la rand ci ultima din mijloc, cea care strajuieste parca un sir final de usi, menita sa fie incercata doar in anume momente. Pana acum parca nici nu a existat, a fost doar o parere, o prelingere de lacrima nescrisa sapand intr-un nisip miscator. Dar acum e aici si aici vreau sa intru.

O vad ca-i altfel, o simt ca-i altfel...manerul de alama patata cred ca mi-a soptit sa ma apropii, sa-l incerc. Si-o fac. 

E incuiat.

E incuiat?!  Dar cum? cum?! Incerc a doua oara, apasand strans pe manerul inselator ce nu vrea sa se clinteasca. Imi tremura trupul a tunet si scapara privirea a ploaie. Trebuie sa intru! Vreau sa intru!

Si-apoi o simt, ii simt greutatea in buzunarul stang, apasand pe coapsa. Ii simt raceala de metal in pumnul ce-o cauta si-o scoate la lumina. Am cheia! Mereu am avut-o? Dar ce conteaza! acum se-nvarte in broasca si clinchetul metalului in miscare e cantec de victorie. Alama se curbeaza sub apasare si mireasca de iasomie se iteaza pe langa.

E lumina de zi, si-mi place. Se-aude in fundal un zgomot surd, de suflete-n miscare. Deschid usa mai larg si intru. Se inchide apoi cu sunet in spatele meu si ma face sa ma intorc...sa privesc ce-i in jur.

Langa usa de-acum de-un mahon inselator sta o forma amorfa de lut. Si stiu unde sunt. Sunt acasa. Mi-o striga forma amorfa de lut...o ciudatenie intre o vaza de dimensiuni considerabile si o rasucire de suvite de pamant plamadit. E din Horezu, am luat-o cadou si mi-a parut atat de nelalocul ei intre restul frunzelor si oalelor de-acolo ca am stiu ca asta trebuia sa iau. Are culoarea lutului, roscatul acela prafos fara nume sau rang inalt dar care tine in nuanta sa puterea mainilor care l-au muncit, crudul esentei de pamant ars. Si l-am lasat jumate asa, nu?! Da...asa-i, sa stie de unde a pornit, si-apoi l-am umplut de culoare pe cealalta jumatate. Ne-am inmuiat palmele in culori si am apasat, si-apoi am luat-o de la capat cu alta culoare. Degete rasfirate, intretaiate, suprapuse...culori amestecate, stropi si prelingeri ii pateaza cealalta jumatate...si e strajerul usii, cel ce pitit pe langa... imbie cu florile de iasomie ce-i zac uscate pe fundu-i. 

Inspir sa simt mirosul de casa cu suflet, si zambesc bezmetic la firisoarele ce danseaza in raza de soare poposita anapoda pe jumatatea de usa de la celalalt capat al holului. Ma indrept spre ea...ma cheama fiorul de aer ce misca o panza, dar ma opresc...

Pe perete e oglinda, sau a fost oglinda...acum a ramas doar rama intreaga, lucind obraznic. O suta de bucati din mine ma privesc inapoi, diform si straniu. M-am suparat si am iesit de-a valma trantind in urma-mi usa catre care acum ma indrept...si-a cazut. Pe atunci era bucata simpla si piesa singura, ce-ajuta la aruncari de ultimi ocheade, sau oglindiri ale sarutarilor in fuga...ce arareori ramaneau doar asa.

Si a cazut si s-a spart in cele o suta de bucati. Si-ai iesit si nu am zis nimic. Doar ne-am pus in genunchi si am strans bucata cu bucata, si-am lipit bucata cu bucata...si ne-am lipit bucata cu bucata, fara sa incercam sa le sudam prea tare. Era de-ajuns sa fie in aceeasi rama. Iti amintesti? Cum ai putea?! s-ar putea spune ca nici nu s-a intamplat.

Dar scartaie usa a geam deschis si suiera perdeaua involburata. Iar le-ai lasat asa... - zambesc, nu ma pot abtine, jumatate din timp faci intentionat, jumatate uiti. Imping usor usa, canapeaua micuta e inca la locul ei langa veioza cu picior, doar patura zace prelinsa jumatate pe jos, dovada a unei plecari grabite.. langa doua teancuri de carti si o cana de cafea pe jumatate inca plina.

Trei placi de vinil sunt inca intise pe jos si zumzaie surd pick-up-ul piesa de muzeu. Capacul de lemn rosiatic e ridicat, bratul cu ac la fel...ca si cum in orice clipa va fi servit cu o placa noua, pe care sa i se aseze acul fin si bland...la fel cum uneori imi lasi saruturi de noapte buna pe frunte. La scartaitul de cadenta aparte al lui am adormit nopti la rand, cu paginile cartilor fosnind in prelingere...scapate din manile ce atipeau si ele, in timp ce ochiul citea in continuare inchis in literele viselor, in caldura trupului de-aproape...pe canapeau mica, cea cu patura prelinsa.

Se-nchide geamul brusc. Sau e usa?!

Ah...da, e usa. Si fug inapoi. O suta de bucati oglindite din mine nu ma vad...sunt toate impreuna cu mine atintite spre usa.

Dar nici tu nu ma vezi, ti s-au prins iar cheile-n fular. Mormai in barba cu spatele la mine si-apoi indrajind degetele mai tare ma strigi, zambind pe jumatate, fara sa stii ca-s la un pas...

...sau poate ca stiai?!