Aerul era tot mai dens și umed. Un întuneric imi cuprindea mersul grăbit spre casa. Era in jur de ora unu. Pe strada intunecoasa mai pâlpâia sfios câte o rază a unui stâlp rătăcit, care nu apucase sa fie atins de "meșterii" aia de la serviciile de iluminat public. Se auzeau pleoscăitul noroiului de sub tălpile mele si injuraturile repetitive si lipsite de inspirație ale lui Alex, cel din spatele meu, care tocmai isi scapase tigara între gratiile unei guri de canal.
-S-o ia dracu! Si isi scoate tabachera veche a lui taică-so mare de care era atat de mândru. Strecoară o țigară din aceasta cu o așa stângăcie de era sa fie si tutunul ăsta irosit. O pune în gura, o aprinde cu o bricheta obosita luata in urma cu 10 minute de la non-stopul de pe colț cu un leu cincizeci. A mers când i-am făcut proba acolo că după nu mai aveai nădejde in ea.
Eu imi vedeam de tabacul meu cat auzeam clinchetul disperat și insistent al brichetei "eficiente" a lui Alex. Se lăsase o liniște deplină, de nici pașii noștri apăsați, lipsiți de simțire ce călcau pe asfaltul ud, nu se mai auzeau. Nu durează mult. Dupa două minute se aude un sunet de roți obosite si odată cu ele încep sa se coloreze gardurile roșu si albastru. Acel sunet stâlcit de roti in câteva momente începe sa se audă tot mai tare in spatele nostru.
-Ce pu... Nu am apuc sa termin ce aveam de zis ca întorc capul si vad un echipaj de poliție.
Nu se vedeau nici chipurile celor dinăuntru, nici numerele matricole, doar semnalele luminoase si farurile mașinii. Ajung în dreptul nostru si constatăm ca incep sa încetinească, însă înaintau. Ajung la vreo 20 de metri in fața noastră si trag mașina pe primul cap de pod, capul de pod al vecinului nostru.
Arunc țigara din care mai rămăsese un sfert pe pavajul umed cu o asa violență si parere de rau ca irosesc tutn. Se aude sfârâitul arderii ce se stinge, toate ca mai mult imi sfârâiau călcâiele sa fug. Mut privirea spre Alex. Am avut un contact vizual de o secunda, contact vizual doar figurat ca nu in acel întuneric nu se vedeau nici măcar ochii. O secunda ne-a fost de ajuns, stiam amândoi ce este de făcut.
-Fugi! Strigasem unul la celălalt reciproc, realizând intențiile echipajului de a se întoarce și de a ne lua la rost.
Eram in dreptul porții unei parcări de tiruri. Norocul nostru a fost că poarta era deschisa si ne puteam ascunde in acel loc fara sa stami să mai tragem de acel mare zid de gratii care ne împiedica accesul în zona pe care noi o numeam "sigură".
După acea secunda în care am judecat situația in care eram, metodele de scăpare si consecințele in cazul în care eșuam doar dintr-o privire, începem sa alergăm pana la cel mai apropiat loc unde ne puteam ascunde. Un tub învelit in cablu electric era la vreo 10 metri de noi in curtea întinsă în care nu puteai distinge prea bine mai nimic, era doar negru. Ce era negru sub soare era negru si sub luna, toate celelalte culori pe zi erau tot negre în acea seara, negru mai puțin intens, dar tot negru, totul era NEGRU. Parcă era o imagine a unui loc, schițată în creion si umplută cu tuș al mașinilor de tipar de acum un secol, va puteți imagina ce capodopera era... Dar astea sunt detalii, revenim. Vedem imensitatea aia învelita in fire si ne punem in fund, cu spatele răzmat de ea, unul langa celălalt si așteptam, pur si simplu așteptam sa ni se confirme ceea ce credeam.
-Alexe, daca intra aici nu ne vad, nu bat farurile lor pe noi, dar nici nu putem sta aici pana pleacă.
- Poate coboară din mașină si cauta cu lanterne...
-Asta ziceam, ii lasam sa intre dupa care fugim de a lungul gardului, ca intr-o noapte ca asta nu ne deosebim de fundal.
- Ba...
Încep sa se audă din nou roțile pe strada, mergând încet.
-Vin! Șoptesc eu.
Se aude crâșnitul pietrelor de pe capul de pod, apăsate de o tona in mișcare.
-Așteptam să intre si sa treacă de noi, dupa care o luam din loc.
Se vedeau razele care începeau sa pătrundă parcarea. Mașina a intrat și a trecut poziția noastră. Misiunea se pune in mișcare!
Ne ridicam amândoi in sincron hotărâți si ne lipim de gardul imens de plăci de ciment care înconjura locul, privirile in față pentru a vedea următoarea mișcare a inamicului care continua sa avanseze spre capătul parcării. Ajunsă in capăt, auzisem sunetul de viraj al roților.
Ne mai aruncam o ultima privire unul celuilalt și ne punem in mișcare. Se citea pe pasii noștri increderea, tremuram din cap pana in picioare, ne patasem la ochiul maro si ne trosneau dinții. Atata emoție degeaba pentru tine, știu, tu stai chill si citești. Ok, revin... Si toate manifestările zise mai sus erau pe modul silențios. Controlam fiecare lucru, de la respirație si bătaia inimii pana la creșterea unghiilor, totul cat mai subtil ca sa nu fim surprinși fugind.
După aceasta contemplare de o secunda a ceea ce urmează sa se întâmple o luam la pas grăbit. Ne îndreptam spre zona din spatele unor tiruri parcate, sa ne ascundem între ele.
-Vino după mine! Imi șoptește Alex întorcând capul spre mine.
Ajungem sa avem între noi o distanță de vreo jumătate de ora de mers cu CFR-ul, adică 2 m... Din fugă, brusc, văd cum Alex dispare din fața mea in mai puțin de o clipire. Parcă il înghițise pământul. Doua secunde am mai avut si eu de fugit și am descoperit ca il înghițise pământul la modul serios.. In bezna indescifrabila am căzut într-o groapă cam de trei brațe întinse, el primul si eu după el. Eram făcuți sandviș, într-o groapa, la ora 1 seara... Mai lipsea un gropar si o simfonie morbida ca sa reproducem o scena văzută într-un film înainte sa plec de acasă.
Realizăm ce tocmai s-a întâmplat, ne ridicam, ne scuturam hainele pe cât posibil de noroiul ce era pe noi și ne punem la pândă, ridicând capul cat sa ni se vada doar ochii, din nou, in teorie sa se vadă...
Observam cu mașina poliției se rotea în centrul parcării, cu speranța că ofițerii dinăuntru ne vor putes surprinde cu lumina farurilor. Stăteam in acea groapa, jegoși din cap pana in picioare, cocoșați, obosiți și speriați, o atmosfera de tranșee, de evadare de la mititică, oricum ai numi-o, nu-i o experiență plăcută.
Se face liniște. Se sting luminile.
-Au oprit mașina. Zic eu.
-Zi-mi ceva ce nu știu.
-Ce facem dacă se dau jos? Dacă încep sa ne caute?
-Nu zici rău.. Și il vad pe Alex cum sare din groapa proptindu-se cu genunchii in pereții de nămol ce se surpau.
-Hai aici!
-Unde aici?! Ești handicapat?! Și-l mai aud o dată chemându-mă, de data aceasta vocea venea de undeva de jos... Aplec capul, aplec si spatele, casc ochii bine și-l văd cum se ghemuia ca ultimul șobolan sub un tir.
Astfel de vremuri, astfel de soluții. Ma pun in genunchi, ma aplec cu totul, ma las pe burta și din trei răsuciri ajung langa el.
Stateam lipiti unul de celălalt, paralel, amândoi holbându-ne in aceeași direcție, in direcția vehiculului.
Timp de 5 minute nu am auzit nimic care sa para amenințator, așa ca am început să șușotim de-ale noastre.
-Ce ore ai mâine? Zic eu, încercând sa ma fac comod sub tir fără sa dau cu capul de tijele metalice.
-Ba, nu știu, nu cred ca ma duc. E târziu si nici chef n-am.
-Auzi?
-Din 2001.
*face palm*
-Ba prostule, mai ai cărțile alea la tine?
Își vâră mâna rece in buzunarul din spate al pantalonilor si scoate pachetul de cărți cu care ne jucaserăm cu o ora în urma. Le trântește de pământ cu o mână pentru a ieși din cutie iar acestea se împrăștie sub tir.
Se aude usa mașinii. Respirația ni se oprește. Clasicul moment de privire unul către celălalt de o secunda. Acum chiar era un moment ce necesita gandire rapidă si eficienta. Noi suntem doar rapizi. Finalizăm repede... Bum joke. Auzeam pasi cum se apropie de tirul sub care eram în timp ce noi ne târam de sub acesta. Ies eu primul si ma lipesc de gard să il aștept pe Alex. Își trage capul si lovește plăcuța cu numărul matricol.
-Esti prost de bubui! Spun eu cu buzele cat mai apropiate, încercând sa imi controlez râsul. Pașii se apropie...
Amândoi, lipiți de placile cimentate, ne deplasam spre partea de sus a parcării. Casa mea se afla gard in gard cu această parcare. Ajungem sus și-l aud pe Alex:
-Fii pe fază: eu țin palmele lipite, pui piciorul, te sar gardul, aduci scara aia a ta ușoară, mi-o arunci mie, ma urc si eu după care o tragem amândoi la tine în curte.
-Hai ca nu ești prost degeaba..
Zis și făcut, sar gardul liniștit, nu se mai auzea niciun pas nicăieri, era o liniște ca de înmormântare, până să ma împiedic și sa ma trântesc la pământ peste o grămăjoară de crengi... Fug si aduc scara. O arunc. Urca. O luam înapoi. Misiunea a avut succes!
Am mai stat la mine, ne-am uitat la televizor, am vorbit, am stricat becul etc.
Se făcuse ora 3 dimineața si se aude cineva strigând de afară și câinii lătrând atat de tare de parcă erau langa mine în cameră. Ies să văd ce se întâmplă. Echipajul de poliție de mai devreme era in fața porții mele, cu ceva lucios în mână.
-Vino puțin, pustiule! Imi zice un ofițer, ceafă lata, care intră într-o încăpere mai întâi cu burta si dupa două minute apare si el, pe care decât să-l ocolești mai bine îl sari...
Înghit in gol și fac un pas spre poartă unde mă aștepta dinozaurul. Alex rămâne la ușă.
-Închide ușa, amețitule, că faci răcoare în casă! Strig spre Alex.
Pe fața ofițerului se schițează un zâmbet.
Ajung in dreptul lui. Stătea cu mâinile in brâu, răzmat de gard.
-Cum de nu dormiți la ora asta? Mă întreabă.
-Nu ne e somn!
-Aham... Aruncându-mi o privire flegmatică. Sunteți frați?
-Nu, nu suntem frați, suntem vecini.
-Aham... Și îl văd cum își extrage mana dreaptă de sub cea stângă și o întinde spre mine.
-V-au scăpat astea. Spune el zâmbind. Erau cărțile de joc ce se înșiraseră sub tir..
-Poate ne mai întâlnim diseară mă băieți. Faceți si voi o vizită la noi la secție. Și dă drumul cărților de joc, își șterge zâmbetul de pe față si urcă în mașina in care colegul său îl aștepta și pleacă.
-Cred că s-a făcut târziu. Zic eu spre Alex. Hai, mai fumăm o țigară și dormim. Ne așezăm pe scară, le aprindem, ne întindem la vorbă, mai aprindem una... Și încă una... Și încă una... Și încă multe. Ne prinde ora 6 dimineața si noi nu dormeam.
-Mai mergi mă la școală? Ma întreabă Alex.
-Mai merg la dracu... Răspund eu cu jumătate de gură.
-Bă, o să ne amintim de asta și o să radem!
Se uită cruciș la mine și-mi zice:
-Hai, ridica-te sa strângem mucurile de țigară că te rupe mă-ta daca află că fumezi..
