"Pasagerii zborului JAL42 spre Tokyo, să se îndrepte spre poarta cu numărul 45" se aude glasul unei doamne cu o engleză tipic britanică.
Îmi împaturez ziarul "The New York Times" și mă ridic de pe banca aeroportului. Îmi iau valiza și plec spre controlul pașapoartelor. Având pașaport diplomatic, am avut privilegiul de a aștepta la o coadă mai scurta.
Mă iau după indicatoare și ajung la poarta 45. Ca de obicei, numărul de japonezi depășește numărul de englezi.
Ma așez pe un scaun și îmi scot telefonul din bagajul de mână. Ca de obicei, telefonul îmi bubuie de mesaje și de apeluri nepreluate la minister, dar unul iese în evidență: "Când ajungi acasa, otousan(tata, din japoneză)?". "In câteva ore, Ari-chan" răspund eu oftând, nu îmi place sa stau departe de familia mea. Îmi pun telefonul înapoi și continui sa îmi citesc ziarul în pace.
"Pasagerii cu priority boarding să vina cu pașapoartele și cu biletele de îmbarcare" ne dirijează doamna de la poarta 45, avand o engleza cu un accent japonez puternic.
Așadar, ma aranjez puțin și ma îndrept spre poarta, plictisit de atâta așteptat.
"Zbor plăcut, domnule ministru Arakan" ma întâmpină o doamna pe la 45 de ani, cu părul alb pe alocuri.
Odată ajuns în avion, îmi așez valiza în compartimentul de deasupra mea și mă așez. Stau la fereastră, mereu îmi place să privesc afară în timpul zborului și să ma gândesc la oamenii de pe pământ. Lângă mine stă o doamna japoneză cu părul alb. În mâna ține o cutie plină cu scrisori ușor îngălbenite, oare de la cine sunt?
Însoțitoarele de zbor ne arată procedurile de siguranță și ne verifica centurile.
"Bună ziua, mă cheamă Ito Ezume și voi fii pilotul dumneavoastră. Vremea de afară este perfectă pentru un zbor lin, dar este posibil sa fie puține turbulente aproape de aterizarea în Tokyo. Vă doresc un zbor placut!" ne anunță pilotul plin de entuziasm.
Avionul decolează și însoțitoare de zbor se pregătesc să ne aducă mâncarea, pe când eu răspund la zecile de emailuri primite în ultima ora, ascultând gimnopédie no. 1 de Erik Satie care, în opinia mea, este printre cei mai buni compozitori francezi de la sfârșitul secolului nouăsprezece.
Obosit de la atât scris, am adormit. Visul meu a fost tare ciudat, eram singur, pe o câmpie acoperită de zapada, purtând doar o cămașa, un sacou și niște pantaloni. Dintr-o data, un zgomot strident se aude, uitându-mă în spate am văzut o avalanșă de zapada cu troiene de gheață, m-au acoperit și, brusc, m-am trezit din vis.
Ma uit la ceas și îmi dau seama ca mai sunt vreo 3 ore pana când aterizăm în Tokyo. Îmi scot ziarul ca să treacă timpul. Îmi sună telefonul, răspund cu putina teama:
-Bună ziua, domnule prim ministru Watanabe Akemi! răspund eu
-Bună ziua, avem nevoie de tine urgent la minister. Trebuie să vorbim despre noua ordonanta de urgență! spune Akemi cu o duritate excepțională în voce. Ți-am trimis un șofer sa te ia de la aeroport.
-Am înțeles. Mulțumesc pentru informare. O zi buna!
-O zi buna.
Trântesc telefonul de măsuta, încat jumatate de avion s-a uitat la mine. Respir adânc de câteva ori și mă calmez. O rog pe însoțitoare de zbor sa îmi aducă un calmant și o sticlă de apa. Îmi iau pastila, când dintr-o data se aud niște focuri de pușcă și niște țipete. Ma uit în spate și văd pe cineva cu 2 puști în maini. Se aud tot felul de strigăte și plănsete în timp ce avionul cade în gol. Îmi dau seama ca nu o sa supraviețuiesc, așa ca îmi iau telefonul și îi scriu lui Ari-chan "Te iubesc", dar nu mai apuc să apăs butonul de trimitere pentru că avionul s-a prăbușit.
"Pasagerii cu priority boarding să vina cu pașapoartele și cu biletele de îmbarcare" se aude aceeași voce ca înainte de accident. Ma uit în jur puțin buimac. Ce s-a întâmplat? M-am întors în timp? Cum e așa ceva posibil?
