Jurământul vampirului

I

             " — Jur că din acest moment nu mă voi mai atinge de niciun strop de sânge uman și nu voi mai face nici cel mai mic rău vreunui specimen din rasa umană toată eternitatea mea."

             Din cauza acestor cuvinte viața vampirului ce le-a rostit s-a schimbat radical. Încălcase cea mai importantă regulă a vampirilor iar pentru asta fusese pedepsit extrem de crud. Nu își mai putea hrăni setea firească cum o făcea în mod normal ci acum era nevoit să și-o potolească cu ajutorul lichidului de culoare roșie ce se scurgea în venele animalelor. Avea aceeași culoare, aceași consistență poate însă din păcate pentru ghinionistul vampir nu avea nici același gust și nici satisfacția de a-l procura nu era la fel de mare. Nu avea însă încotro. Dacă ar fi încălcat acel jurământ atunci trupul său ar fi fost străpuns de o ţepușă din lemn în zona inimii ca pedeapsă. Desigur și acest jurământ era tot o pedeapsă. Una mai ușoară însă și venită în urma trădării unor așa-ziși prieteni care au demonstrat cât de falși sunt când au anunțat Consiliul Vampirilor de faptul că Massimo luase fără drept o cantitate destul de mare de sânge ce aparținea altui vampir. Consiliul a acționat imediat luând o decizie poate puțin prea drastică.

               După ce a plecat din clădirea consiliului Massimo a luat-o spre drumul ce îl ducea direct la casa lui și anume o potecă șerpuită ca drumul unui om în stare de ebrietate acoperită cu frunzele ruginii ce au renunțat să mai îmbrace copacii cei înalți. La fiecare pas apăsat, sub încălțămintea brunetului se auzea trosnetul unei crenguţe uscate ce fusese ruptă din copac. Un oftat slab îi scăpă ușor printre buzele crăpate. Drumul i se părea mult mai lung și asta doar pentru că exista riscul ca unul dintre "prietenii" săi să-l prindă din urmă și să facă glume la fel de proaste pe seama lui ca cele cu virgine.

              Seara se lăsa ușor că un val asupra satului cât și asupra pădurii dese și uscate de lângă aceasta. Cerul ce acum ceva timp era albatru, în acest moment avea nuanțe de roz, albastru si portocaliu iar când m Massimo ajunse la casa lui deja era apărută prima ajutoare în a străpunge întunericul nopții a balonului de cristal al cerului negru.

             Cu o cheie veche și ușor ruginită descuie uşa cea mare din lemn și o deschise încet aceasta scoțând un scârţâit enervant. Massimo intră în locuința sa cea simplă din toate punctele de vedere și se descălţă plictisit. Se încruntă slab când văzu cât de frig era în casă însă doar pentru câteva secunde ca mai apoi să ridice ușor din umeri și să meargă spre dormitorul său ce era situat în prima încăpere din dreapta a holului nu prea lung. Intră încet în acesta. Era o camera simplă. Pereții erau albi. Sau cel puțin așa trebuia, deși trecerea timpului își cam pusese aprente pe ei ajutată desigur de neîntreţinerea lor. La colțurilor acestora domnea ca un adevărat rege mucegaiul ce se strânsese de-a lungul anilor. Lângă peretele opus celui cu uşa se afla patul. Un pat de o singură persoană, cu așternuturi răvășite și pătate de diferite lichide. În mijlocul camerei se afla o masa de lemn vechi ușor putrezit cu picioare de fier din care rugina se hrănea cu poftă. Pe aceasta zăceau uitate niște coli îndoite și cu două creioane neascuţite. Șifonierul și ce avea puțin și se dezmembra stătea lipit de perete și era plin cu haine ce păreau că nu fuseseră niciodată împachetate.

            Massimo se trânti pe pat fără a se schimba și cască slab. Era foarte obosit. Sau cel puțin așa se simțea. Își puse mâna dreaptă sub cap, cea strângă pe abdomen, închise ochii și încearcă să adoarmă izbutind să ajungă în lumea viselor abia după ce trecură în jur de treizeci de minute sau poate chiar mai mult.