There is always one...

Harta Fericirii

Nu aș putea spune că era cea mai frumoasă sau cea mai urâtă fată din clasă. Era simplă și nu ieșea cu nimic în evidență. Asta cu excepția faptului că era cea mai bună la Limba Română. Acolo excela. Era domeniul ei, stăpână pe gramatică și cea mai bună meșteră a cuvintelor. Le așeza în așa fel încât orice frază sau propoziție scrisă de ea suna ca o mângâiere. Putea descrie până și cel mai oribil lucru de pe Pământ în cel mai frumos mod posibil. Așa mi-a atras atenția.

Eram „tipul cel nou" în școală de ceva timp. Normal scapi de eticheta asta în maxim două luni, dar uite-mă purtând-o în continuare lipită pe spate, pe ceafă, pe frunte,... oriunde chiar și după patru luni de la începerea ultimului an de liceu.

După ce ai mei au divorțat, am decis să mă mut cu mama în orașul ei natal. Încearcă să nu mă etichetezi și tu încă. Să știi că nu ai de-a face cu vreun adolescent supărat în taină și care se revoltă prin tot felul de rebeliuni. În ciuda faptului că am aproape 18 ani, mă consider suficient de matur încât să accept faptul că atunci când doi oameni nu mai au nimic în comun decât grija pentru odrasla lor, cel mai bine este să își vadă fiecare de propriul drum. Ca să fiu sincer, mă bucur că ai mei au divorțat. Nu îmi amintesc să o fi văzut vreodată pe mama atât de fericită și liniștită. Nici lui taică-meo nu-i merge rău. M-a sunat ieri să îmi spună că a fost acceptat într-un program de voluntariat și că va pleca pentru trei luni în Africa.

- Mi-am dorit asta încât de când eram student la Medicină!

Entuziasmul îl făcea să cânte fiecare cuvânt spus. Mi-a trecut prin cap să-l întreb de ce nu se înscrisese de mai demult în acest program, dar răspunsul mi s-a conturat instantaneu în minte: familia.

Tata simțea familia ca o ancoră ce nu îl lăsa să se arunce cu pieptul înaintea valurilor ce îi dădeau senzația de a trăi, de a fi viu.

- Mă simt paralizat! l-am auzit cândva spunând.

Nu-l judeca nici pe el. Nu m-a considerat niciodată o povoară. Nici pe mine, nici pe mama. Numai că atunci când părinții lui l-au obligat să își ia o soție și să facă copii, nu a avut curajul necesar pentru a se opune căci risca să îl scoată de la facultate. Iar asta i se părea inacceptabil.

Ai mei nu sunt decât două victime ai unei societăți care își scria regulile în funcție de ochii lumii și care din păcate ținea prea puțin cont de sentimente. Acum, divorțați fiind, se simțeau ca două păsări scăpate din colivie zburând în nesaț cu speranța că timpul va fi bun cu ei și le va permite să recupereze cât mai mult din tot ce au pierdut.

În ceea ce mă privește pe mine, mă iubesc și mă sprijină așa cum poate nici cea mai unită și „căsătorită" familie nu ar putea să o facă. Așa că vezi tu? Nu am niciun motiv să fiu un adolescent problemă.

Mă chinui și eu cu ale mele, căci nu am să te mint. Mutat fiind în acest oraș nou, nu îmi este ușor să o iau de la capăt. Școală nouă, colegi noi, prieteni noi, fete noi... Dar asta a fost alegerea mea. Mama mi-a spus că i-ar plăcea să revină în orașul ei natal, dar având în vedere faptul că mă pregătesc de Bac și că o asemenea schimbare ar putea fi prea mult pentru mine, mă lasă să iau singur o decizie. Iar eu am ales să ne mutăm.

Nu mi-a fost greu să mă integrez, căci sunt un tip destul de popular. Soarta s-a dovedit a fi extrem de bună cu mine și m-a înzestrat cu un corp de bărbat bine copt. Adaugă la asta și un antrenament zilnic la sală de câte o oră și obții un chipeș care se dă cu mare ușurință având peste 22 de ani. Bănuiesc că de asta încă mă prinde eticheta de „tipul cel nou". Fetele roiesc în jurul meu iar băieții toți vor să fim „tovarăși" poate, poate se lipesc și ei de câte-o bunăciune. Dar pe mine nu mă interesează nici una, nici alta. Rar ies cu fetele de-o seamă cu mine. Cea mai „mică" tipă cu care am fost avea 20 de ani. Iar aseară abia ce am lăsat una de 26 acasă. Bine, asta după ce m-a invitat la ea ca să îmi arate cum a renovat bucătăria. Nu îmi mai amintesc cum arăta. Cred că nici nu am apucat să o văd. Ne-am rezumat doar la hol, dacă înțelegi ce vreau să spun.