Iubire pe timp de război (Yuri)

Capitolul 17

  —Trezirea fetelor! strigase Victoria.

  —Ce? întrebase Mint obosită.

  —Eu nu am dormit, Victoria. De fapt, nu am nevoie se somn.

  —După ce o să terminăm cu antrenamentele o să ai nevoie. Acum, haideți!

  Victoria le-a dus în același loc unde a antrenat-o pe Mint.

  Victoria pregătise tot ce avea nevoie. Îi explicase Perlei tot ce trebuia să știe. De la materialele din care erau făcute săgețile pe care le deținea până la tehnici și abilități de folosire.

  După teorie urmase practica. Victoria îi explicase Perlei matematic cum poate nimeri ținta. Perlă asculta cu atenție fiecare cuvânt. Când era momentul să tragă, a tras aer adânc în piept și a dat drumul săgeții. Săgeata a ajuns patru metri departe de ea.

  —Argh!

  —Nu te aștepta să nimerești din prima. Exersând ai să prinzi mișcarea.

  —Bine.

  Toată ziua au exersat, iar Perlă nu țintise măcar odată ținta.

  Se apropia apusul prin urmare trebuiau să ajungă înapoi la bârlog. Perlă abia dacă se mai putea mișca. Simțea ceva ce nu avea o explicație. Când au ajuns în bârlog a întrebat-o pe Victoria legat de starea ei.

  —Ești obosită, spuse Victoria.

  —Obosită?

  —Da. Trebuie să dormi.

  —Dar nestematele nu dorm.

  —Ciudat, pentru că Mint, care este o nestemată, poate să doarmă.

  —Dar nu știu cum se face.

  —Vin-o cu mine.

  Victoria a dus-o pe Perlă până la patul din cameră. Explicase fiecare pas pe care trebuia executat. La nici măcar o secundă după ce și-a așezat capul pe pernă, Perlă dormea buștean.

  Victoria o acoperise și o lăsase în pace.

  Mâncase câteva rădăcini și ierburi și s-a pus să doarmă pe fotoliu cu stomacul încă ghiorțăind.

  —Pot să dorm cu tine? întrebase Mint apărută de nicăieri.

  —Da.

  Mint se duse spre un capăt al fotoliului și se așezase ușor în brațele Victoriei evitând atingerea rănii.

  —Ți-am atins rana?

  —Deloc. Și apreciez că n-ai sărit de pe muntele Everest.

  Mint râse un pic.

   A doua zi, au continuat la fel cu antrenamente. Și a treia zi și a patra zi până când, într-o zi, a reușit să nimerească ținta.

  —Am nimerit ținta, spuse Perlă parcă încă uimită. Am nimerit ținta! Victoria! Mint! Am nimerit ținta!

  —Am văzut Perlăăă! spuse Mint în timp ce fugea spre ea să o îmbrățișeze. Bravo Perlă!  

  —Mulțumesc!

  —Bravo, Perlă, spuse Victoria la rândul ei.

  —Um... Mul... Mulțumesc.

  Perlă exersase tot mai mult altădată nimerea ținta, altădată nu. Dar cu mult exercițiu a ajuns numai să nimerească.

  —Excelent, Perlă! spuse Victoria. Ești pregătită să înveți cum să vânezi.

  Astfel, trecuse luni bune până ce Perlă a putut să ajungă la nivelul Victoriei, dar până la urmă "elevul și-a depășit maestrul".