Rânduri de cristal

Concert în Sì♭ Major

Cade-n noiane amare, o cascadă arzândă
Mii de săgeți, o ploaie plăpândă
Nicio protecție nu rezistă presiunii
Nimeni nu poate face față furtunii
Iar norii-mpiedică pe cer luna
Să strălucească, să lumineze lumea
Și stelele nu-s, nicăieri, nici în suflet
O memorie tristă, un ruginit bilet.

Flori uscate, simfonii uitate-n neant
Doar tu și eu și nimeni atent
La lumea din noi, la ce simțim,
La ce trăim, cu ce ne mândrim.
Amintiri prețioase, cristale, un diamant
Noi doi, o cină, un restaurant
Sau eu și tu și apa de mare
Sărată și multă, o scump-alinare.

Dar prezentu-i puternic, învinge
Nimic pe pământ nu mă poate convinge
De ce am simțit și de ce simt acum
Singur în mulțime, singuratic pe drum.
Și vreau să trăiesc, să cresc și să cred
Dar cum aș putea, când totul e șubred
Și stă într-o rână, mai un pic, se răstoarnă
Siguranță nu este, o veșnică iarnă.

Și iată-ne aici, eu și cu ploaia
Prieteni pe veci, etern - armonia
Triști, plângând, cu lacrimi șuvoaie
Ne mângâie timpul, ne prinde-n puhoaie
Un haos, trăiri, sentimente uitate
Și poze fragile, de timp măcinate.
Și cântecul ploii e tot ce-i rămas
Un zgomot plăcut, un om fără glas
Doar ploaia, a mea, ca un scut
Îmi mângâie ființa, om veșnic pierdut.

Și vreau să spun da, să plec, să respir
Să fug, oriunde, lanțuri să rup
Dar tot tu ești cea ce mă tragi înapoi
Mă sfâșii, mă legeni, din nou printre ploi.
Nu îmi dai pace, nici viață, doar momente
Ciudate, singure, îngropate, latente.
Al meu cântec se-nalță deasupra
Poate El mi-a auzit totuși ruga
Și cântecul tău nu mai e armonie
Ci sună fals, un dezacord pe vecie.