Enchiridion Militis

-1- ...Hârtia mototol

-Nu ne lăsa, te rog nu pleca! Ai milă de noi, de ce? Ce se va-ntâmpla de acum înainte fără tine? Ce viață este asta? Gândește-te la noi! La mine! COPILUL TĂU!!

     Așa a început o minunată zi de primăvară, dar numai minunată nu era, credeam că o să se prăbușească lumea în capul meu. Uneori în viață este greu, şi ştiu asta deoarece copilăria mea a fost... nu știu cum să zic mai blând, dar da, a fost un calvar. Dar mai contează asta acum? Nu, pentru că sunt prea afectată ca să mă gândesc la ce a fost, mama nu mai e... Ce pot face eu acum? (și am stat pe marginea drumului ghemuită de frig, căci zăpadă încă nu-şi făcu loc de pământul înghețat să se topească, era o briză aşa...înțepătoare de frig, dar parcă plăcută. O oră...două...trei...opt, am stat acolo ca un pitic de grădină)

-Aria! (strigă tata după mine, ajunsese de la lucru, sau măcar a fost să încerce un loc de muncă)

-Ce-i? (zic eu cu o voce mai slabă decât speranțele mele în legătură cu... mama)

-Ce cauți aici? Ridică-te acum! Vrei să te blesteme frigul ăsta cu vre-o boală? Nu avem tratament sau cu ce să luăm buline și toate națiile de siropuri!

-Nu vezi? (zic eu puțin răstită la el, dar mai mult ca să am voce)

-Ce să văd? O obraznică? O încăpățânată?

     Îi arunc în față foaia mototolită căzându-i la picioare, se aplecă după ea cu nervi.O ținea în mână ca pe o grenadă, parcă urma să mi-o bage pe gât să-mi explodeze mintea cu toată răutatea şi tâmpenia din ea. După ce vede singurul cuvânt din foaia aia veche, pur și simplu a căzut, cu lacrimi, ură și frică și alte sute de stări aiurea. Acel cuvânt "adio" scris în grabă și apăsat, pur şi simplu a fost o secure ce străpungea încet sufletul şi inima. Tata se ridică, el putea, are tărie de adult, dar eu? Eu ce puteam face decât să zac acolo-n neștire?

-Te rog, nu mai spui nimic, nu mai spun nimic, asa o să ne fie mai uşor...(știu că nu e aşa, dar asta putea face el pentru mine, atât putea percepe el atunci)

     S-a ridicat și a plecat în casă, voia sa-mi zică ceva înainte de a intra dar lacrimile i-au oprit glasul și l-au forțat să meargă mai repede pentru a se ascunde, să nu se arate slab.

     Am rămas acolo unde eram, un pitic de grădină, se uitau trecătorii ciudat la mine. Seara venea domol odată cu gândurile mele de toate felurile. Nu mai eram eu.
Doamne ce frig era!
 Și adorm ghemuită cu fruntea pe genunchi, adorm de durere, adorm de chin, adorm și pentru o clipă speram să fie pentru vecie somnul meu...
 A fost o altă noapte dormită afară, nu era ceva nou, doar că nu mă puteam mişca de frig. Abia se simțea dacă mai respir. Treceau atâtea mașini, mă priveau atâtea persoane...încruntat, mai era şi copilul ăla din vecini. Aah ce i-aş fi dat una să ştie cu cine s-a pus! Arunca cu pietricele în mine... că nu putea să le lase la locul lor în ghivece... răutate și el, ca toată lumea de altfel...

     Dimineața îmi deschid cu greu ochii și mă observ învelită, în mintea mea:
-Alb lucios... a nins.
De aceea simțeam că încă mai am o scânteie de căldură în mine, eram îngropată în zăpadă, ce continua să cadă din vâltoarea cerului. Mă ridic și intru în casă cu greu.