Menajeră

14

   Nu a fost niciodată atât de frig cum a fost în acest an. Era un ger înfiorător. Pe stradă era aproape imposibil să te plimbi. Bătea un vânt rece care era sfâșietor ca lama unui cuțit. Cu toate acestea, se vedeau mereu de la fereastra apartamentului meu persoane care se aventurau neînfricate pe trotuarele largi ale străzii. Era, desigur, un număr mai mic de figuri necunoscute care treceau grăbite ca să scape de chinurile la care erau supuse de însăși ea, natura.

   Din cauza frigului nici eu nu prea mergeam în plimbări. Concediul meu se rezuma la a vizita bătrânul meu vecin care îmi băga în cap mai multe informații legate de artă decât oricare persoană care mi-a trecut prin fața ochilor vreodată. Fred Jameson era pensionat de câțiva ani. Fusese căsătorit o singură dată, când era tânăr. Soția murise într-un accident de mașină grav. La morgă unde trebuia să confirme că soția lui era chiar acel cadavru rece și nepăsător, pus în fața medicilor legiști și a polițiștilor, nu schiță nicio emoție. Nici chiar atunci când polițiștii îi comunicaseră că soția lui era gravidă în câteva luni. După acel incident nici nu se mai chinuise să își caute o consoartă. Considera că de viața lui era legat un blestem și că orice persoană de care se apropia era în pericol.

   În mod normal nu m-ar fi băgat în seamă prea mult acest bătrân, dar când a observat că mă pricep la desen nu mi-a mai dat pace. Mi-a umplut capul cu informații legate de pictori măreți din cele mai vechi timpuri până în prezent. Apartamentul meu ponosit nu mai avea loc de tot felul de cărți cu analize în detaliu a unor 'capodopere', cum le spunea el. Nu puteam spune că mă deranja foarte tare această trezire culturală personală. Cu ajutorul bătrânului mic și plin de răutate descoperisem într-un final menirea mea în această viață: arta, în special pictura.

   Stăteam în apartamentul lui aproape toată ziua, unde înduram certurile zilnice care constau într-o presupusă neînvățare a stilului de picturi din diferite ere. Deși îmi plăcea să învăț lucruri pe placul meu, bătrânul era cel mai mare tiran. Era foarte exigent și nemulțumit de munca mea asiduă.

   -Nu așa! țipa bătrânul la mine într-o după-amiază. Amesteca acele culori mai atent. Pictează cu alea și vor ieși flori veștejite. Nu ești deloc atentă la ce îți spun. Parcă vorbesc cu pereții.

   Ochii săi căprui mă priveau furioși. Sprâncenele groase se uneau atunci când se încrunta. Stătea cu mâinile în sân și blestema incultura mea.

   -Sunt obosit, suspină el greu. Ne vedem mâine. Să nu întârzii ca azi.

   -Dar nu am întârziat azi, am ripostat.

   -Dacă trăiai altundeva, să întârzii șapte minute nu m-ar fi deranjat, dar locuiești în același bloc cu mine. Este revoltător. Ne mai vedem, a zis în timp ce mă conducea spre ieșire.

-La revedere! Mă întorc la lucru în curând, deci ne vom vedea mai rar, am zis în timp ce ieșeam pe holul blocului.

Apartamentul meu era trist din orice poziție l-ar fi observat cineva. Nu fusese decorat de sărbători. Deseori aveam impresia că arăta de parcă nu locuia nimeni acolo. Niciodată nu mi-am dorit să cumpăr ceva pentru a-l înfrumuseța sau măcar să îi dau viață. Nu simțeam că îmi aparține și de aceea, nu doream să schimb ceva la el. Știam că nu îmi voi petrece toată viața lucrând ca menajeră. Nici nu îmi doream să strâng lucruri aruncate de persoane bogate. Îmi doream să mă dezvolt cultural cât mai mult posibil. Îmi plăcea foarte mult arta, orice subcategorie a artei. Visam să fiu un fel de critic, literar sau de opere de artă, iar pentru aceste meserii nu ar fi trebuit să rămân la conacul lui Stefan și nici în apartamentul acela.

   Mi-am petrecut restul zilelor libere citind sau pictând. Nu am simțit deloc trecerea timpului. M-am trezit într-o dimineață și am realizat că e timpul să mă întorc la muncă. Era foarte frig afară. În cele câteva minute de mers pe jos până la conac mi-au înghețat toate extremitățile corpului.

    La conac domnea o liniște neobișnuită care, deși am descoperit-o stranie la început, nu am băgat-o în seamă. Mi-am făcut treaba uzuală, fără să am vreun fel de contact cu alte persoane din jurul meu. Totuși, observasem că toți angajații erau foarte agitați și, în același timp, foarte liniștiți. Nimeni nu scotea un sunet.

    Curând, au început să se audă voci din sufragerie. Am aruncat o privire rapidă spre sursa zgomotelor și am văzut două figuri necunoscute mici și slăbănoage. Una din figuri m-a observat și m-a privit îndelung.

    -Ea e noua menajeră? se auzi vocea unei femei, fiind probabil figura care mă privea neîncetat.

    -Da, răspunse scurt Stefan.

    -Vino aici, domnișoară.

    Neavând de ales, m-am îndreptat alene spre figurile necunoscute. După ce m-am mai apropiat, mi-am făcut o privire de ansamblu. Lângă Stefan și Chloe (ea era așezată pe canapea) erau două persoane scunde, în vârstă. Cea care mă chemase era o doamnă exagerat de slabă. Îi ieșeau în evidență oasele subțiri prin decolteul mic si datorită mânecilor scurte ale cămășii albe. Era îmbrăcată foarte elegant și cel mai probabil scump. Purta deasupra cămășii un cardigan maro lung din lână și niște pantaloni tot maro din cânepă. Nu era cea mai potrivită ținută pentru vremea de afară. Avea un pic de tuș negru la ochi, ascuns după niște ochelari mari, rotunzi. Avea prins părul în cel mai strâns coc pe care îl văzusem vreodată. Lângă ea era un bărbat puțin mai înalt, cam de aceeași vârstă ca ea. Purta o bluză neagră cu guler și niște pantaloni lungi, de asemenea negri. Era chel și prea ridat pentru vârsta sa.

    -Dacă erai în casa mea, erai de mult timp concediată. Ți se pare normal să te numești menajeră și să menții casa asta în starea asta? mi se adresă femeia.

    M-am uitat un pic către Stefan și apoi către Chloe. Niciunul nu se uita la mine. Amândoi priveau în gol, evitând orice discuție.

    -Vă rog să mă iertați, doamnă. Am fost aeriană azi, nu mi-am dat seama.

    -Scuze și explicații, ca întotdeauna! Nici nu vreau să aud. Pune masa. E vremea prânzului.

    Nu am protestat nicio secundă. Mi-am dat seama că orice aș fi zis, aș fi fost criticată mai tare.

    Am pus masa rapid. Toți patru așteptau deja. Mă simțeam ca într-un roman clasic. Eram servitoarea unei familii snoabe, burgheze.

    -Măcar știi și tu să aranjezi o masă, comentă femeia. Chloe, te-ai răzgândit? continuă ea. Sau preferi să continui să locuiești în casa asta jegoasă a fratelui tău? Poarta casei rămâne deschisă, știi asta.

     -Mamă, reuși Chloe să rostească ceva. Nu îmi doresc...

     -Nu se poate, draga mea! Uite în ce hal e aici! Nu poți studia ca lumea aici! E clar că Stefan nu are absolut nicio grijă pentru tine. Sunt sigură că încă își trăiește drama adolescentină. Mai dă petreceri vulgare și inutile? Mai aduce toate nenorocitele acasă?

     Nimeni nu zise nimic.

    -Am avut dreptate. Nu se va schimba niciodată omul ăsta! Chloe, e spre binele tău. Vino acasă.

    -Chloe, se auzi pentru prima dată Stefan, poate ar trebui să te duci.

    -Poftim? strigă ea.