A doua şansă

Capitolul 17

    - Dacă nu ai fi apărut, nu știu dacă aș fi scăpat de cei doi. Mulțumesc mult!

    - Nu las o domniță la ananghie, dacă tot s-a nimerit sa fiu prin preajmă. Totuși ce făceai singură la o așa oră prin zonele acelea? Ești din zonă sau în vacanță?

    - În vacanță. Colegii mei erau în club, cel puțin unii. Eu nu mai aveam chef sa stau și nu am găsit cu cine să plec spre pensiune. Unii prea beți, alți adormiți, alți cine știe pe unde au plecat.

    - Am înțeles. Ce ai zice să ne mai plimbăm puțin, să apucăm răsăritul și apoi te conduc eu până la pensiune?

    - Mi-ar plăcea. Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată răsăritul la mare.

    -Nu? Niciodată?

    -Umm... nu tocmai.

    Și au rămas amândoi tăcuți. Prezența lui o făcea să simtă că îi poate spune orice. Îl privea pe furiș și îi părea atât de familiar. Unde îl mai văzuse? Dacă îl cunoscuse înainte de accident? Atunci de ce el nu zicea nimic? De ce se simțea confortabil lângă el? De ce îl simțea ca pe un lucru demult pierdut și regăsit? Ah. Atâtea întrebări fără răspuns. Atâtea goluri în mintea ei.
    S-au oprit undeva pe plaja și s-au așezat pe nisipul rece. Soarele părea că încearcă să iasă de pe fundul mării și oferea un adevărat spectacol cu razele lui portocalii. Emilia era fascinată. El o privea cu coada ochiului și analizând-o mai bine găsea multe trăsături familiare pe chipul ei. Ceva nu se lega, dar el nu și-a dat seama ce.
    - Hmm, ai de gând și tu să găsești momentul perfect să mă ataci? Observ că mă studiezi de prea mult timp.
    - Nu, nu. Scuze, nu am vrut să pară atât de evident.
    Ea a râs. I se părea foarte drăguț băiatul. I-a zâmbit timid și s-a întors la a privi soarele. Au stat așa mai bine de o oră, privind în zare și fiecare cufundat în gândurile lui și privindu-se pe furiș din când în când.
    -Cred că ar trebui să mă întorc - sparse ea tăcerea după un timp - probabil și-a mai amintit cineva și de mine și m-a dat dispărută. Nu aș vrea să se îngrijoreze cineva pentru mine, mai ales Sebi, mama ar fi terminată dacă ar afla că am dispărut.
    - Prietenul tău?
    Se vedea în ochii lui că o sclipire se stingea când a auzit numele unui băiat venind de la ea.
    - Un amic. Mama l-a rugat, din mai multe motive, să mai stea cu ochii pe mine. Se îngrijorează foarte mult pentru mine și o înțeleg, pe de o parte.
    - Dar pe de altă parte?
    - Ar trebui să mai aibă încredere în mine. Nu știu de ce își face atâtea griji. Nu e că și când eu vreau să mi se întâmple ceva rău.
    - Am înțeles. Acum să te ducem înapoi la pensiune. Nu vreau să ai necazuri din cauză că te-am furat eu prea mult.
    - Nu cred că aș avea probleme din cauza ta, mai ales că m-ai salvat. Poate mă pot revanșa și eu cândva.
    Primul gând al lui după această replică a fost "nu cred că asta a fost de ajuns că eu să mă revanșez față de tine". Cum ar fi putut să nu o recunoască chiar și după atâta timp? Ea a rămas neschimbată, poate doar a devenit mai frumoasă, mai veselă, mai vie față de ultima dată când el a văzut-o.
    Au mers în liniște până în la pensiunea ei și, după gălăgia ce se auzea încă de afară, era clar: petrecea din club se mutase acolo și niciunul nu era conștient de nimic din jurul lui.
    - Se pare că ai scăpat de vreo morală.
    - Da, e perfect pentru mine. Acum sper doar să pot adormi. Mulțumesc încă o dată că ai apărut când am avut nevoie și data viitoare sper să te pot salva eu pe tine.
    - Fii sigură. Data viitoare când ne vom întâlni, voi intra în necazuri special că tu să mă salvezi.
    Amândoi au zâmbit. S-au îmbrățișat rapid. Ea s-a întors și a înaintat spre intrare. Înainte să pună mâna pe clanță, s-a întors spre el. Încă nu plecase.
    - Care este numele tău? Măcar așa mi te pot aduce aminte.
    - Răzvan.
    - Mi-a părut bine, Răzvan. Îți mulțumesc încă o dată pentru tot. Nu o să te uit. Sper că nici tu. Numele meu este Emilia.
    "Chiar ea este!" Răzvan a zâmbit și a plecat spre hotelul lui. Era mai bucuros că niciodată că o revăzuse după atâta timp și mai ales că ea avea acum o viață nouă și frumoasă, exact așa cum merita. Ce îi putea dori mai mult?