Sunt vie! Fără sentimente

Amintiri

Salut mă numesc Beka. De fapt așa îmi spun prietenii. Însă numele meu de la naștere este Alisa. Știu nu există nici o legătură între Beka și Alisa. Dar știți mie așa îmi place. Părinții mau numit așa în cinstea bunicii mele ce a luptat pentru drepturile egale între femei și bărbați. Al 2-lea nume mi l-am ales eu singură. Când eram mică o doamnă în vârstă mi-a povestit despre fica sa ce a jertfit cu tot ce avea în numele dragostei. Îmi plăcu atât de tare de acea fată ca am decis ca și eu voi fi ca ea. Amuzant nu? Deci am crescut însă tot am rămas Beka fata umbră. Sa vă spun câte ceva despre mine...? Deci cum mă numesc știți de acum. Sunt clasa 10, locuiesc într-un orășel sub numele de Moldef. Sunt sigură ca nu ați auzit de el. Sunt împreună cu cel mai frumos băiat din școală. Va puteți imagina eu Beka, fata ce niciodată nu pleca la petreceri, ce întruna ședea acasă și citea cărți. Sau se refugia în pădurea din spatele casei lângă cel mai mare copac doar pentru a privi stelele sau asculta cântecul fermecător al vântului. Totul pare o poveste, însă nu orice poveste are un sfârșit fericit sau o desfășurare a acțiunii plăcute.
- Pari prea supărată , ( gândurile mi-au fost întrerupte de o voce. Mi-am alertat privirea spre umbra din spatele meu. Am... e Nik, cel mai bun prieten. ), pare rău nu doream sa te deranjez.
- Cum...? Cine, adică cum m-ai găsit?( sincer mă așteptat să văd pe oricine numai nu pe el.)
- Păi,  cum sa zic după cele întâmplate am început în taină sa te urmăresc. ( se apropia de mine încet,  de parcă nu dorea sa mă sperie)
- Bine
- Bine? Sincer mă așteptat la o altă reacție.
- Știu,  dar acum nu sunt în stare de mai multe.
- Mă gândeam sa încep conversația cu întrebare dacă iesti bine? sau cum te simți? dar ceva îmi spune ca întrebări mai rele ca astea nu sunt.
- Merci, dacă nu m-aș simți atât de prost ți-aș răspunde cu una din replicile mele , ca gen... îmi place cum gândești.
( i-am zbit cald. Nik nu merită să simtă durerea mea)
- L-am vizitat pe  Teo astăzi .
De ce nu m-ai simt acei fluturi în stomac. Sau fiorii pe pile ce apărea de fiecare dată când îi auzeam numele?? Cred ca un psiholog mi-ar spune ca e din cauza ca iubirea mi-a fost acoperită cu jale și rușine. Și din nou gândurile mi-au fost întrerupte de vocea lui Nik:
- Părinții lui aproape ca nu m-ai au speranțe, doamna Hondri pare că își iese din minți.
- Nik , nu.... nu doresc sa aud de părinții lui. Ei mau dat la o parte ca pe un lucru vechi. De parcă eu doream ca fiul lor. Ca Teo sa fie în comă. Eu tot îl iubesc, înțeleg că poate e vina mea ca a ajuns acolo însă,  sau nu, e chair vina mea...! ( lacrimile iau libertate mult dorită,  de parcă ar fi infractori ce au invadat  din închisori)
- Beka te rog , nu e vina ta. E vina poliție căci ei nu și-au făcut lucrul cum trebuie .
- Nu are sens Nik, chiar nu are. Dacă eu nu eram sa fiu atât de naivă și sa accept propunerea lui. ( din țipete ale dureri am ajuns la șoapte omorâtoare ) Acum era sa fiu langa el. Era sa mă sărute și să-mi spună despre antrenate și meciul de săptămâna următoare.
Nik a încercat sa mă îmbrățișeaze însă eu nu-i puteam permite. Nu vreau , ca el sau alt cineva să mă atingă. Vreau doar aa plângă...