Mi se spune Păpădie. Copiii fac mișto de mine, cică mă suflă vântul, că sunt firav, m-am născut la șapte luni și am stat la incubator. Unii mă strigă „Curu-găinii” în loc de „Păpădie”. Să mă pupe, mă doare fix în poreclă... Eu știu atât: că viața înseamnă distracție. Cînd nu te distrezi tu, se distrează alții pe seama ta. În fine, pe mine nu elfii și gnomii ăia mă calcă pe nervi, ci oamenii mari. Au un fel prostesc de-a se juca. Nu doar mă tratează ca pe un înapoiat, dar mă iau și de fraier, pe bune. Începând cu rudele „dwarf” care stîlcesc cuvintele cînd vor să mă alinte, chipurile, de-ți vine să le șuieri printre dinți niște lecții de dicție despre cum se pupă poala popii, până la orcile din bloc, care-mi numără dinții căzuți, în timp ce rînjesc din proteză.
Nu mai zic de învățătoarea mea, un soi de paladin care se luptă cu sarazinii, încercând tot felul de vrăji și asasinându-ne cu cititul de povești plictisitoare, cică să ne îmbogățim vocabularul și să ne însușim morala din ele... Aiurea! Mai multe cuvinte înveți în parc, la joacă. Pe bune, am observat că adulții prea insistă cu vocabularul și cu morala. În realitate, eu văd lucrurile altfel: de exemplu, odată ca niciodată, un zmeu fură o prințesă și ea visează să fie salvată. Întîmplător, trece pe-acolo Făt-Frumos. După ce analizează situația, pleacă să caute iarba fiarelor (s-o fumeze, ca să prindă curaj), vine la tipă nu pe un cal alb, ci pe o Harley-Davidson, îi aplică zmeului niște scheme kung fu, apoi îl bate la poker, o câștigă pe prințesă și i-o înapoiază lui taică-su (regele), care-l răsplătește cu un castel. Dar îl și pedepsește, dându-i mâna fetei. După multe vizite pe la vraci și tratamente în stațiuni balneare, cei doi fac un copil. Sunt fericiți, dar fericirea e periculoasă. Apar discuțiile, ea se supără și fuge cu zmeul. Sfârșit. Altă variantă: ea e în depresie după naștere, îi reproșează lui că a transformat-o în Cenușăreasă, el nu suportă situația, din spirit de aventură pune ochii pe Albă ca Zăpada, încalecă și fug împreună. Regele află și face accident vascular. Cenușăreasa bagă divorț, apoi vine o tanti de la Protecția copilului, Cenușăreasa rămâne cu plodul și cu jumătate din castel, plus melancolia. Jură că o să se răzbune și c-o să-l facă pe vinovat să-și pună cenușă-n cap. Care e morala? Păi, nici nu se compară cu World of Warcraft: dinamic, 3D, cu tot felul de entități, monștri rătăcitori, eroi, fortărețe, hărți, misiuni de luptă, arme de război, magie, plus că tu controlezi personajele, tre' să elaborezi strategii ca să-ți învingi adversarii... Asta viață, frate.
Zilele trecute, am intrat în lift cu un vecin care le cam trage la măsea. Cu siguranță, nenea Poșircă e, după părerea mea, un bețiv exhaustiv: bea până la epuizare. Evident, era prea beat ca să urce pe picioarele lui până la etajul unu, unde locuia. L-am salutat, m-a scanat un pic, încercând să-și amintească al cui sunt, după care a ridicat arătătorul mîinii drepte, ca la lecție, și a gâjâit în dialectul orcilor: „ascultă-mă pe mine, viața-i rupere”. Și el era plin de viață: rupt în fund și rupt de beat. Îmi venea să-i zic: „să mori tu? credeam că-i ruptă din povești...”, dar m-am abținut. Oricum, i se rupea de ce povești trăiesc eu în familie...
Uite, aseară mă jucam pe smartphone-ul lui tata. Nu mai știu ce-am făcut eu acolo, ce-am dres, cum am ajuns să citesc pe ecran „adulterul – marcă înregistrată...”. Hopa, de marcă auzisem, însă adulter... Bănuiam că e, după cum suna, o chestie de adulți. Dar am întrebat-o pe mama ce înseamnă. Mai bine căutam pe net... Parcă luase foc: că de unde știu eu cuvântul ăsta. Trebuia să-i fi spus că din parc. Tot ce auzi în parc e alibi. La fel a fost și cu "striptease intelectual"... Numai că acum m-a luat gura pe dinainte și am zis adevărul. M-am prins că era ceva de rău. Mă rog, copiii mai trebuie să facă și prostii, ca să-i învețe pe adulți să se descurce. Însă de data asta am simțit c-am încurcat-o: mama mi-a luat din mână telefonul. Apucasem să ies din ecran și nu mai găsea „locul faptei”. În general ea e cam “atehnică”, așa zice tata. Mobilul ei e unul clasic, cu taste. Când tata și-l primise pe-al lui de la firmă, mama a râs, cică un smartphone nu te poate face mai deștept... Acum era nervoasă, tremura, îi alunecau degetele pe touchscreen, transpirase și era roșie la față. Voia detalii suplimentare. M-a luat la întrebări, dar era clar că vorbea mai mult singură: dacă era vreun SMS, dacă am intrat în agendă, în „history”, dacă era o aplicație ori vreo însemnare...? Dar ce să caute cuvântul ăsta în vocabularul lui, că e lipsit de morală!...(iar vocabular, morală, ce vă spuneam eu despre adulți?). Nu dibuia și asta o irita și mai tare.
Mă făcusem de poveste. Prințesa mea se transformase-n balaur, scotea flăcări pe nări. Făt-Frumos era la baie, probabil se bărbierea sau își tundea părul din nas, nici nu bănuia că viața lui secretă se derula pe display; altfel, i s-ar fi făcut pielea de găină și părul măciucă și ar fi simțit fiori pe șira spinării... Oare la ce nivel am ajuns? Ce strategie să aplic? Păpădie – singur singurel, în bătaia vîntului. Nici să oftez nu puteam. Nu eram sigur dacă era o bătălie epică, dacă mama lupta cu un cuvânt sau cu tata. Cine pe cine cotropise? Eu în ce tabără eram? Deznodămîntul va hotărî soarta familiei? În fine, știam că, dacă nu-ți poți învinge adversarii, trebuie să ți-i faci aliați. Și atunci am încercat o șmecherie; să-i zicem magie:
̶ Mami, noi suntem din hoarda războinicilor? Trebuie să-l batem pe Cavalerul Morții?
Efectul a fost pe măsură: mama a făcut ochii mari, a stat un pic în cumpănă, părea că plănuiește o răzbunare. Apoi a zîmbit complice, m-a luat de după umeri și mi-a șoptit:
̶ Uite cum facem. Îi întindem o capcană. Tu îl întrebi ce și cum, de față cu mine, apoi vedem noi câtă „viață” i-a mai rămas...
În sfârșit, se deschide portalul (de la baie) și iese în halat de luptător cavalerul nostru. Lansez ambuscada, atacând direct:
̶ Tati, am dat din greșeală peste ceva în telefonul tău. Ce-i aia adulter?
Death Knight și-a strâns mai bine armura, făcînd un nod, a aruncat o privire „frost” (talentul lui de bază) și s-a dus glonț la smartphone – „pungașul” (Rogue) cu abilități distrugătoare, specializat în trucuri murdare. Nu bănuiam ce resurse de luptă are, dacă va chema morții, dacă va folosi două arme, sau dacă va trece de partea Worlockilor... Mama își făcea de lucru pe-acolo, dar îl urmărea pe sub sprîncene, eu mă uitam cînd la unul, cînd la altul, invocînd în gând șamanii și druizii... Urma demascarea. Tata a luat telefonul, a deschis lacătele și a trecut la paralizarea monstrului.
̶ Așa deci... Păi, asta înseamnă trădare. Tu (mi se adresa mie), când o să crești mai mare, o să afli despre ce fel de trădare e vorba.
Îndreptându-se victorios către mama, îi arătă ecranul, citindu-i într-un dialect necunoscut mie: „Adulterul, marcă înregistrată. Blog de psihologie, creativitate și dezvoltare personală...”
̶ Uau! a exclamat mama.
Chiar wow. De fapt, eu m-am prins că viața e ca un joc de strategie.
I-am lăsat singuri și am ieșit afară. În fața blocului am spus parola “săru'mâna”, ca să trec de santinela trolilor, apoi m-am împrăștiat în cele patru vânturi...
