Bacalaureat - Limba Română

Zmeura de câmpie

       Mircea Nedelciu este liderul incontestabil al prozatorilor Generației 80, unul dintre cei mai valoroși prozatori postmoderni din literatura română.
       Romanul „Zmeura de câmpie” este unul dintre primele noastre romane postmoderne. Aspectul experimental, fragmentarea, perspectiva multiplă care afectează coerența povestirii, au ca scop menținerea unui rol activ al cititorului, cu promisiunea descoperirii în final a secretului. Atras în text de căutarea misterului legat de originea unor orfani crescuți la casa de copii în anii de după al Doilea Război Mondial, cititorului i se descoperă „mecanismul” lecturii (metaromanul).
       În „Zmeura de câmpie”, miza narațiunii este ilustrarea trăsăturilor romanului postmodern, la toate nivelurile construcției epice, iar epicul propriu-zis, „povestea” orfanilor, apare doar ca un pretext.
       Radu A. Grințu își caută originile, se documentează și compune un scenariu de film, iar Gelu Popescu scrie o carte. Așadar, asistăm la nașterea de la sine a unei cărți, prin revelarea procesului elaborării ei (metaroman).
       Convenția narativă a verosimilității din vechiul roman realist este dezintegrată, poate pentru a ilustra lumea la care se raportează, o lume lipsită de coerență.
       Pretextul scenariului cinematografic al lui Radu A. Grințu susține stilul epic ingenios: simultaneitatea perspectivelor narative și a timpurilor verbale, amestecul planurilor temporale și spațiale, dispersarea subiectului, includerea documentelor în desfășurarea epică.
       Căutarea identității este tema care unește destinele personajelor Zare Popescu, Radu A. Grințu și Gelu Popescu, copii pierduți de părinți în epoca tulbure de după război, crescuți în orfelinat. La modul simbolic, lumea postbelică este o lume „orfană”, care își caută identitatea. O altă temă este lipsa comunicării între generații, pentru că între tinerii din anii 70 și părinții lor este o ruptură, o pată albă în memoria fiilor pierduți. 
       Căutarea originilor, tema fiului pierdut (din drama populară), fenomenul ștergerii memoriei în context politic și reamintirea, imposibilitatea comunicării între generații, raportul dintre individ și istorie, sunt însoțite de tema povestirii și a povestitorului. Nu lipsește nici tema iubirii, dar este dezvoltată ca melodramă parodiată și „dezintegrată”, cu final suspendat.
       O trăsătură a romanului postmodern este atomizarea subiectul (dispersarea lui în obiecte cu care vine în contact prin intermediul privirii, fragmentarea, „dezordinea”), care se lasă mai greu reconstituit din fragmente, coincidențe și întâmplări, care țin uneori de senzațional. Cartea este concepută fără a se supune cronologiei. Se întâlnesc în roman aproape toate formele de discurs epic: confesiunea, jurnalul, scrisorile, extrase din scrieri istorice și din opere de ficțiuni, dosar de documente, înregistrări făcute în autobuz, în tren, într-un restaurant etc.
       Incipitul plasează narațiunea sub semnul povestirii și al amintirii: „Își mai amintea de curtea unei case la țară, o curte uriașă, un maidan aproape. Vara, bălăriile o podideau și o transformau într-o pădure de nepătruns (totul redus la scară, firește, dar și el mic pe atunci) ...”.
       Zare Popescu și Radu A. Grințu se cunosc întâmplător în armată, în 1973. Aflați la trageri, Zare Popescu îi povestește camaradului său prima sa amintire dintr-o copilărie îndepărtată. În curtea uriașă a unei case de la țară, vara, un copil se ascunde într-o tufă de zmeură și ascultă vocea plângăcioasă a altui copil care îl caută. Această amintire este „singurul document cât de cât autentic” din viața lui Zare Popescu. Pentru Grințu, care dorește să devină regizor de film, această amintire constituie primul cadru al scenariului cinematografic imaginat pe parcursul romanului.
       Zare Popescu este pasionat de etimologii și istorie, pe care o judecă în funcție de numele obiectelor. Teoria lui, elaborată cu mijloace de autodidact, arată că istoria este alcătuită din oameni, obiecte, nume și povești, iar a descoperi trecutul înseamnă a descoperi relațiile dintre aceste patru elemente. Deși din cauza acestei teorii este respins la Facultatea de Istorie, ea ocazionează corespondența cu fostul său profesor de istorie și discuțiile cu Grințu. 
       Radu A. Grințu, absolvent al Facultății de Litere, dar cu diverse ocupații (pedagog, ghid) înainte de a începe să profeseze într-un sat de câmpie, are și el nostalgia altei cariere. Și-a dorit să devină regizor de film, iar căutarea identității se realizează prin înregistrarea obiectelor, oamenilor, întâmplărilor din viața sa, într-un scenariu cinematografic imaginar. Întreg romanul poate fi socotit o ficțiune a personajului Radu A. Grințu, ambiguitate cultivată subtil de scriitor.
       Gelu Popescu, mezinul, este colegul mai mic al lui Zare la Casa de copii școlari din Sinaia și elev la Liceul de Mecanică Fină, unde Grințu este pedagog. El nu se refugiază în imaginație precum ceilalți doi, ci pornește pe cont propriu o „anchetă genealogică”. „Spion” al prozatorului, ascultă povestea unui fost învățător, Popescu, din comuna Burlești, apoi a altui bătrân, Anton Grințu, ca și a altor povestitori întâlniți întâmplător și face un raport pe care îl dezvăluie abia la final. El află că cei trei tineri nu sunt rude de sânge, iar între părinții lui Zare și Grințu au existat legături de dușmănie.  Cei doi copii au trăit un timp în casa învățătorului Popescu, vocea plângăcioasă din prima amintire a lui Zare aparținând lui Grințu, care se credea fratele lui mai mare. Însă, Gelu nu află nimic despre propriul său trecut. Ca personaj, el consideră că a nu-și fi cunoscut părinții este o „infirmitate”, iar descendența din oameni cu destine marcate de război, îl fac a fi „un mutilat de război”.
       Zare Popescu refuză să-și caute tatăl, însă decide că îl vrea de frate pe Gelu Popescu, deși acesta își pune chiar numele sub semnul întrebării: „poate că nici nu mă cheamă Popescu”. Clișeu al prozei șaizeciste, investigarea biografiei paterne care duce la imaginea unui tată căzut pradă unei greșeli politice și devenit astfel victimă a istoriei, se transformă în romanul lui Nedelciu în refuz al lumii tatălui, vinovat de a-și fi părăsit fiii.
       Romanul de dragoste, cu note de senzațional și melodramă, al învățătoarei Ana cu „frații” Popescu, rămâne neîncheiat. Ea îl iubește pe Zare, căruia îi trimite scrisori și îi declară dragostea, dar el nu-i răspunde, deși o iubește. Atunci ea îl întâlnește întâmplător pe Gelu Popescu de la care află de rudenie după ce fac dragoste. Ana rămâne însărcinată cu Gelu, dar nu-i spune și refuză să-l mai vadă, retrăgându-se la Burlești, unde era învățătoare.
       Întâmplarea pare a juca rolul naratorului omniscient, iar coincidența ia locul cauzalității din romanul realist. Personajele se cunosc doi câte doi, fără ca al treilea să știe de relația celorlalți. Ei se cunosc toți, dar nu știu unii de alții și nici nu se întâlnesc în același timp, de unde sentimentul de căutare și rătăcire absurdă într-o lume neînțeleasă și ostilă. 
       Titlul romanului „Zmeura de câmpie” este reluat ca titlu al capitolului F., iar la I., este tradus în limba latină. Cu imaginea tufei de zmeură se deschide romanul, ca primă amintire din viața lui Zare Popescu, iar pe parcurs zmeura apare ca laitmotiv. Zmeura din grădina fostului învățător simbolizează copilăria pierdută „imaginea cu care începe lumea”. Ea declanșează reamintirea, ceea ce contrazice subtitlul romanului, „roman împotriva memoriei”.
       Perspectiva narativă în romanul postmodern este fragmentată: se remarcă pluralismul vocilor narative, combinarea diferitelor perspective narative (narațiune la persoana I, a II-a, a III-a, viziunea „dindărăt”, „împreună cu”, „din afară”). Narațiunea la persoana a III-a leagă diferitele povestiri la persoana I, considerate „documente cât de cât autentice” oferite de diferiți naratori, martori ai trecutului. Relatarea investigațiilor lui Gelu Popescu este realizată la persoana a II-a. Omnisciența narativă este înlocuită cu competența narativă a lectorului.
       Conflictul dintre individ și istorie și ruptura între generații au drept consecință renunțarea la realitatea exterioară (cum face Zare, care nu vrea să-și caute tatăl) și explorarea subiectivismului (Grințu substituie realitatea prin imaginarea unui scenariu cinematografic) sau a fragmentarismului (intenția lui Gelu în legătură cu „rezultatele” anchetei de teren).
       Proza lui Mircea Nedelciu aparține unui postmodernism metaficțional, „postmodernism preponderent ludic, autoironic și parodic, caracterizat prin discontinuitate epică, ... parodiere a convențiilor literare și provocare directă a cititorului” (Carmen Mușat).