Nimic

Primul capitol: Oare?

Dacă aș știi că în final mă vei iubi, aș încerca toată viața pentru tine.

-Pleacă, îi ceru Seleste printe sughițuri.
-Nu vreau.
Băiatul se uita cu ochi mari la ea. Era confuz. Știa că o rănise, dar o iubea, deși o făcea într-un mod bolnav. Ființa lui se pierduse în surâsul ei de copilă. Nu voia să o lase. Nu voia ca ea să îl lase.
-Seleste... te rog, șopti stins Ethan.
-Vreau să pleci.
-Îmi pare rău. Înțelege naibii odată! își pierdu răbdarea și izbucni. Am înțeles că am greșit, dar te iubesc, lua-m-ar dracu' să mă ia...
Seleste plângea. O rănise prea tare... din nou. Și totuși, parcă tot el e cel în brațele căruia s-ar arunca. Lacrimi fierbinți curgeau pe obrajii ei rozalii, căzând în gol. Nu se putea uita la el. Îi era scârbă, chiar dacă îl iubea. Simțea că se învârt în vid. Oricât ar încerca, ajung la același sfârșit, care nu era fericit. Nu își putea explica comportamentul lui. Se întreba mereu cum poate susține că o iubește, atâta timp cât mereu o distruge.
-Te rog să ieși.
-Da... bine. Cum vrei. Dar asta nu va rămâne așa, zise dur Ethan, după care trânti ușa.
În absența lui se simțea ciudat. Nu o întrista, dar ceva lipsea. Poate părul lui de culoarea abanosului pierdut printe degetele ei... sau ochii negri care nu o lăsau să respire. I se simțea aroma în cameră.
Afară ploua. Norii plângeau odata cu sufletele lor. Își revărsau furia prin picuri care cădeau la nesfârșit. Ethan călcă într-o baltă și începu să înjure. Știa ca ea ar fi râs. L-ar fi făcut și pe el să râdă. Dar ea nu mai vrea sa fie. O înțelegea. Însă cine îl înțelegea pe el?
Nu avea scuze. Chiar dacă încerca să le caute... erau inexistente. Nici el nu își explica de ce îi făcuse asta. Îi rupse sufletul în praf de stele... iarăși. Se ura. Se întreba de ce. De ce ea? Ar fi vrut s-o facă fericită, și nu doar temporar.
Intră în bar ud leoarcă. Toți își întoarseră capetele curioase după el. Nu îi păsa. Era prea nervos ca să le acorde atenție. Se duse direct la barman și îi ceru un pachet de Dunhill Albastru. Din spate două brațe fine îi cuprinseră talia.
-Și a aflat draga de Seleste? întrebă cu o voce superficială Thalia.
-Thalia... nu e momentul. Zic să pleci, răspunse Ethan trăgându-se din brațele ei.
-De ce mă respingi acum? se alintă aceasta, încercând să îl sărute.
-Ești o târfă, mârâi printre dinți, împingând-o.
Ieși din bar trântind ușa. Se opri în mijlocul străzii și mici perle transparente începură să i se prelingă pe fața palidă. Nu se observau. Se contopeau cu ploaia. Dar el le simțea. "Îngerule... nu mă lăsa. Cerul mi te-a trimis. Te rog, nu pleca. Lasă-mă să te iubesc..."
Fără o conștiință prezentă, ajunse într-un parc. Își aminti de ea. De fata lui. Cum îl lua în brațe de la spate și îi săruta ceafa vulnerabilă. Cum îi ciufulea părul aranjat și începea să chicotească uitându-se în ochii lui. Cum îl pupa pe frunte și îi zicea că îl iubește... Seleste merita să fie fericită. Ethan voia să o facă fericită. De ce îi făcuse asta? De ce înșelase persoana pe care o iubește mai mult decât orice? Un gând, un mesaj, un moment de plăcere... Și distruse totul. Oare chiar o iubea?

***

În camera lui Seleste pătrundeau mici raze de lumină. Nu voia să se trezească. Știa că o așteaptă durerea. Somnul o alina. Din păcate temporar.
O alarmă puternică se auzi în apartament. Buimacă fiind, încercă să își dea seama de unde vine. Era alarma telefonului, însă nu îl gasea. După câteva minute de înjurat, îl găsi într-un colț al camerei. Probabil îl aruncase ieri.
Opri alarma. Pierduse apeluri de la el. Mesaje. Nu voia să le deschidă. Avea să cedeze. Emoțiile lui Ethan o înecau. Felul în care vorbea... cu vocea ușor tremurândă și răgușită. Cum se uita în ochii ei zicându-i cuvinte care îi înmuiau inima. Băiatul zicea mereu ce trebuie, dar asta nu înseamna că era și adevărat. Dacă vorbea cu el, avea să îl ierte. Din nou. Nu își mai permitea acest lucru. Trebuia să fie tare.
Întinsă pe covor, își pierdu privirea în tavan. O durea să se gândească. O făcea să se întrebe dacă chiar a fost iubire sau era doar o închipuire a ei... doar minciunile lui. Refuza să creadă asta. Nimeni nu putea să înțeleagă legătura lor. Din ochii ei ciocolatii începură a cădea lacrimi. Iarăși. Tot din pricina lui. Se decise să ia o gură de aer.
Cu un coc neîngrijit și haine alese în grabă, ieși afară. Își puse căștile pe cap și dădu muzica la maxim. Această ieșire ar fi trebuit să o destindă puțin. Să o facă să uite... dar știa că sufletul ei tânjea dupa el. Își dorea să se întâlnească "întâmplător".
Prima iubire. Primul sărut. Prima durere. El era începutul ei. Și sfârșitul. Tot ce și-ar fi dorit vreodată de la el era loialitatea. I-ar fi dat până și inima din ea dacă putea.
Pierdută printre gândurile dureroase, se trezi în parc. Amintirile îi străpunseră ființa. De fiecare dată când închidea ochii, îi putea simți prezența. Chiar dacă nu era fizic lângă ea, o calma... Știa că Ethan e lângă ea.
Două brațe se așezară pe talia ei subțire. Știa cine e. Nu își deschise ochii. Cu o oarecare reținere, își puse ușor mâinile peste ale lui. Totul dispăruse. Erau doar ei doi. Nimic nu mai conta. Ethan își lăsă capul pe umărul lui Seleste. Plasă un sărut umed pe gâtul ei. Respirația îi era greoaie. Seleste tremura. Îi dăduse lumea peste cap. Adusese haos odată cu el. Dar tot el îi aducea și calmul.
-Te iubesc.
-Și eu te iubesc.
Ar fi vrut să îi zică mult mai multe. Dar nu putea. Nu mai putea. Își zise ei. Că îl va iubi mereu. Să nu o uite. Să își aducă aminte de ea când se va uita la stele. Vor privi același cer. Va rămâne mereu băiatul ei. Mereu va avea un loc în inima ei. De neînlocuit.
Odată cu aceste gânduri, izbucni într-un plâns isteric. Se smuci din brațele lui și fugi. Fugea de el? De durere? De amintiri? De neputință? Nu știa. Voia doar să se termine.
-Seleste! Seleste, așteaptă! urlă Ethan după ea.