Izolare

Nu are capitole ca e proza scurta!!!

Ştia că e Joi încă de la primele ore ale dimineţii când auzise uruitul maşinii de gunoi. Mai vru să doarmă, dar se gândi că oricum este la vârsta după care urmează doar odihnă, drept urmare se ridică încet, temător să nu-şi trezească soţia. Fără a face vreun zgomot, se încălţă cu papucii primiţi de ziua lui cu doi ani în urmă, aranjă mai bine plapuma, ca să n-o tragă curentul pe Rita, apoi se duse în bucătărie. Aprinse lumina iar intermitenţele neonului îi sâcâiră ochii încă neobişnuiţi cu lumina unei noi zile. Pe frigider se afla, ca în fiecare dimineaţă, biletul lăsat de Rita cu o seară înainte. “Săndel, te rog să cumperi: 1 kg zahăr, 1 kg făină, 2 legături pătrunjel, 10 ouă, 2 sticle de ulei şi nişte Dero”. Realiză că-şi lăsase ochelarii pe noptieră, dar nedorind să-şi trezească cumva nevasta, luă biletul, se apropie cu el de geam şi-l citi la lumina palidă de afară. După ce termină cele câteva rânduri, lăsă biletul pe masă şi privi spre ceasul mare de pe frigider: 05:08. Tiptil, tiptil intră în dormitor şi se îmbrăcă pe întuneric.

            Obişnuinţa îl făcea pe nea Sandu să se trezească în fiecare dimineaţă la ora 5 fix. Cum nu prea avea ce face în casă şi de teamă să n-o trezească şi pe Rita, pleca la piaţă. La singura alimentară non-stop îl întâmpina Maria, un dulap de femeie, tot timpul veselă şi zâmbitoare “Bună dimineaţa! Ce mai faceţi? Ce face doamna? Doarme? Cu ce vă servim? Aceeaşi comandă?” Nea Sandu, un pic încurcat, scoase din buzunar biletul Ritei şi-l înmână Mariei. Femeia îi zâmbi şi dispăru printre rafturi, după produse. Cum ajunse acasă, nea Sandu intră în bucătărie şi după ce opri patru ouă le puse pe celelalte în frigider. Lui nu-i prea plăcea omleta, dar ştia că era preferata Ritei. Încălzi şi nişte apă în care puse două pliculeţe de ceai, apoi aranjă masa. Ştia că Rita nu se trezeşte mai devreme de 9 – 10, aşa că îi lăsă pe masă cana de ceai şi farfuria cu omleta iar el plecă să-şi citească ziarele în parc. Îi plăcea răcoarea dimineţii, îl trezea cu adevărat şi avea impresia că citeşte mai repede ziarele în aer liber decât între pereţii sufrageriei sale. În timp ce citea “România Mare” simţi cum se aşeză cineva, lângă el, pe bancă. “Fiţi amabil, dar după ce terminaţi de citit ziarele aţi putea să mi le vindeţi mie? Evident la juma’ de preţ!” Nea Sandu se uită un pic nedumerit la “musafirul” său: un bătrânel trist şi foarte slab, dar cu o privire caldă. “Îmi pare rău, dar nu pot! Soţia mea este acasă, încă doarme şi trebuie să-i duc şi ei ziarele să le citească“. Dezamăgit, bătrânelul se ridică de pe bancă şi plecă.

            Cum ajunse acasă, nea Sandu o strigă pe Rita, dar, neprimind niciun răspuns, inspectă pantofii de la intrare. Lipseau sandalele negre pe care scumpa sa soţie le lua de fiecare dată când se ducea la biserică. Oftând uşurat, lăsă pe masa din sufragerie ziarele, apoi plecă din nou în parc, la masa de table. Cum ajunse, îl luă în primire Alex Tripon: “Ce mă Sandule, ţi-a dat voie Rita să ieşi în parc?” Nea Sandu nici nu-l băgă în seamă, dar îl înjură liniştit în gând. În timp ce privea partida de table, bătrânul simţi o mână pe umăr iar o voce hodorogită uşor de recunoscut îl făcu să tresare “Sandule, tu eşti?” Auzindu-şi numele, se întoarse temător. În faţa sa se proptise un moşulică micuţ de statură şi îndesat. “Eu sunt Sandule, Marinică!” Toţi cei aflaţi în jurul mesei îşi îndreptară privirile uimite spre cei doi. Nea Sandu făcu un pas înapoi şi cu un ton foarte agresiv îi răspunse “Mă scuzaţi domnule dar nu vă cunosc!” Bătrânelul, împăciuitor, încercă să se apropie de el “Sandule, eu sunt mă! Ce dracu, am fost vecini atâţia ani. Te-ai mutat acum doi ani după…” Bărbatul nu mai apucă să-şi termine vorba că nea Sandu îl apucă de guler şi începu să urle ca un disperat “Nenorocitule, nu ţi-e ruşine! Ia-ţi domne’ mâna din buzunarul meu! Cum îţi permiţi! Chiar aşa, ziua în amiaza mare, să mă faci la buzunare? Hoţule! Eşti un hoţ nenorocit! Asta eşti!” apoi îi dădu un brânci puternic şi plecă bodogănind pe alee “Când o auzi Rita ce am păţit! Nişte lepre, asta sunt. Toţi nişte lepre!”

            Când ajunse acasă închise bine uşa, îşi trase răsuflarea în holul de la intrare şi se trânti în fotoliu. Îşi simţea inima în gât şi o durere năprasnică de cap îi biciuia tâmplele. Se gândi să-şi facă o baie dar auzi ţârâitul telefonului. Îl privi pieziş şi îl lăsă să sune timp de aproape un minut. Într-un final, ridică receptorul. „Alo! Tată ce faci? Sunt eu Ionuţ!” Bătrânul nu scoase o vorbă, dar mâna aflată pe receptor începu să-i tremure. „E totul în regulă? Ai nevoie de ceva? Vrei să-ţi aduc ceva?” Nea Sandu începu să răsufle greu iar urechile îi ţiuiau puternic. „Tată, te rog! Totul va fi bine, o să vezi. Trebuie să trecem şi peste asta. Sunt aproape doi ani de când mama...” Simţi că leşină, genunchii nu-l mai ascultau iar inima încerca să-i spargă pieptul. Cu un ultim efort reuşi să vorbească „Greşeală!” apoi trânti cu putere receptorul în furcă.

            Bănuia că era aproape de miezul nopţii. Mai privi o dată ameninţător telefonul scos din priză şi, deşi ar fi vrut să adoarmă în fotoliu, se ridică, luă ziarele de pe masă şi le duse pe balcon lângă celelalte. Intră timid în bucătărie şi începu să plângă. Goli cana de ceai şi omleta Ritei, apoi scoase cu mâna tremurândă biletul lăsat de soţia sa. O lacrimă îi căzu pe hârtie iar bătrânelul speriat se apucă imediat s-o şteargă cu podul palmei. Sărută biletul şi-l puse pe frigider. Întunericul dormitorului îl linişti pentru câteva clipe. Încercă să închidă ochii dar blestemata durere de cap nu-i dădea pace. Simţi sângele năvălindu-i prin corp, îi simţi gustul pe cerul gurii. „Rita... cred că mi-e rău! Cheamă şi tu o salvare!” Auzi clopotele. Le ştia! Un miros puternic de iasomie şi garoafe îi invadă nările. Văzu cortegiul şi se văzu pe el plângând la capul sicriului. Rita dormea! „Rita... te rog! Sună... la... salvare. Mi-e rău!” O căldură plăcută îi invadă trupul şi atunci o văzu stând la marginea patului. Încercă să o atingă iar Rita se apropie de el şi îl sărută pe frunte.