In memoria micului Catalin

S-a intamplat prea rapid...

  Stateam pe scarile casei, ma feream de arsita arzatoare a soarelui din iunie, vanturile estice imi adiau trupul cu miscari calme, iar clopoteii rasunau la fiecare mic curent mai puternic. Era vegetatie multa in curte, sincer sa fiu, n-am mai cosit de ceva vreme, insa-l vedeam inca de aici, de la zeci de metri. Era macul, drag prieten, a crescut si anul acesta! La fel de rosu si frumos, parca si mai pigmentat, si mai dolofan. Il adia vantul, acolo, printre balariile din curtea din spate. Voiam parca sa-i vorbesc, sa vad ce mai face, adica...sa vad ce mai faci tu, insa nu rezolvam nimic. 
 Am deschis telefonul, erau cateva mesaje pe grupul clasei, nu s-au mai postat multe de cand am luat-o fiecare pe drumuri diferite. ,,A mai trecut un an." asa era unul dintre mesaje, Catalin. Mi-ar fi placut sa nu se mai scrie niciodata pe grup, mai bine decat sa citesc astfel de mesaje. Mai sus de ele, cele de anul trecut, fix in ziua asta, iar daca tin bine minte, si tin, eram tot pe scari, tot privind macul. De ce am ales macul? El este simbolul omagiului, o floare funerara. Daca mergi pe campii neumblate si vezi un mac, el nu-i acolo de la natura. Acolo a murit un soldat, acum mult timp. Iar daca gasesti o pajiste cu maci, ei bine...multe s-au intamplat in ea, pamantul a fost rosu parca prea mult si sigur nu se merita! 
 Imi este dor sa-ti aud vocea, sa te aud cum razi, sa te vad cum iti faci intrarea pe usa clasei, atunci cand noi restul stam si te privim. Sa-ti vad motorul in parcare, sa te vad aproape pauza de pauza la tonomatul de cafea...AH! A naibii cafea! Mai bine nu beai in ziua aia, si erai acasa cu bunica ce avea mare nevoie de tine, si langa fratiorul ce-si astepta fratele mai mare acasa.
 Ai plecat prea de tanar, mult, mult prea devreme, si ne-ai lasat cu o durere in suflet care nu trece. De ce?? Ai lasat asa multe in urma! Asa devreme! Nu trebuia sa bei asa multa cafea, asa mult energizant, mai ales ca erai si obosit, aveai si probleme. 
 Cand am primit cumplita veste, eram in oras, ploua, asa macar nu mi s-au vazut lacrimile pana acasa. Am scos hainele de doliu si am adormit, sperand ca este doar un cosmar. Apoi a venit ziua in care am venit la tine, eram aproape toti! Am ajutat si noi cum am putut, dar ce sa zicem? Ce sa facem? Eram distrusi! Te-am dus pe ultimul drum, unul lung, pavat acum cu lacrimi de copii, copii ce nu te vor uita niciodata!
 Macul nu eu l-am pus, si totusi, din acea zi imi tot creste in gradina, ramaneai in sufletul nostru si in amintiri si fara sa ne aduci aminte tu, Catalin. 
 Te iubim si ne lipsesti enorm, cu mult dor, colegii!