M-am întors în bucătărie să-mi gust cafeaua în miez de noapte.Este 3 dimineața și bântui singură prin casă în halatul meu de satin alb, aceeași pereche de papuci pufoși cu blăniță pe care i-am primit cadou când am terminat liceul și cartea mea preferată în mână,, Scrisoare de dragoste,, . M-am așezat pe scaun astfel încât să pot vedea pe geam. Noaptea îmi cânta în surdină.Niciun pas de om, nicio mișcare la această oră târzie, doar eu care stau pe întuneric și caut să-mi alin singurătatea. Mi-am simțit piciorul atins de ceva moale. Caut cu privirea sursa ce mi-a stârnit o mică plăcere și o văd pe Mylady care a venit să-mi mai ia din tristețe. Mylady este pisica mea de 2-3 ani încoace.Nu este de rasă, dar blana ei albă și ochii albaștri cristalini o fac să pară de cea mai înaltă clasă. Uram pisicile, dar ea e diferită.Trebuie să ajungi să o cunoști-și ea pe tine- că să fie drăgăstoasă. Prima oară când am găsit-o pe o alee din parcul central, acolo unde este lacul și unde ador să mă plimb toamna, stătea stingheră într-un colț. M-am dus la ea și când am încercat să o mângâi a scos un sunet de apărare și s-a tras mai în spate. Cred că îi încălcasem intimitatea.Nu am renunțat și am ademenit-o ușor la mine. Când am atins-o m-a zgâriat parcă spunându-mi ,, Țineți mâinile departe de mine,, Am luat-o acasă și mi-a luat mult timp să-i câștig încrederea. Dar acum suntem de nedespărțit! Mă regăsesc în ea, așa sunt/eram și eu.Rezervată în privința oamenilor. Acum, nu mai am nicio grijă pentru că nu mai interacționez cu nimeni. După ce am terminat liceul am fugit la facultate în capitală, cât mai departe de tot ce îmi era cunoscut. Am rupt legăturile cu toți foștii mei colegi. Am fost sunată în primele 4 luni aproape săptămânal de câțiva care căutau să știe ce-i cu mine și de ce nu mai dau niciun semn de viață, însă după ce le-am respins apelurile de fiecare dată, telefoanele s-au oprit. Nu mai știu nimic de nimeni și nici că mi-ar părea rău. Știu că toți au ajuns acolo unde au vrut. Mai puțin de el. Nu știu ce face acum și cum este. Obișnuiam să știu tot despre el, dar acum poate toate lucrurile pe care le știam eu, le știe altcineva. Sper că e fericit. La urma urmei el e cel care s-a distanțat de mine. Da, încă mă gândesc la el și încă îmi trec prin cap fel și fel de amintiri de prin școala generală, încă mă gândesc dacă a regretat vreodată ziua în care mi-a spus să nu-i mai vorbesc, să nu-l mai caut. Încă sunt curiosă să știu dacă și-a găsit fericirea în altcineva înafară de mine. Chiar mi-aș dori să o fi făcut. După 4 ani încă îi mai știu numărul de telefon (dacă e același de acum 4 ani-poate și l-o fi schimbat). E ora 4:30 dimineața. Hai să-mi satisfac nebuna curiozitate și să apelez numărul 0753766202. M-am ridicat de pe scaun, mi-am ridicat mobilul de pe noptieră și am apelat. Nu aveam numărul salvat.Nici nu aveam nevoie din moment ce-l memorasem. Sună...sună..sună încă o dată.Hmmm, poate și l-o fi schimbat.Eh, măcar am încercat.
- A-alo?
M-am pietrificat! Îmi răspunse!
- Cine este?
Care va să zică a uitat de mine. Mi-am păstrat numărul dar nu și-l amintește.Nu-l învinovățesc, au trecut totuși 4 ani.
- O veche cunoștiință. Îi răspund pe un ton rece
- Cunoștiință?Mai bine zis o veche amintire. Îmi dă el replica aproape instantaneu.
- Fie cum spui tu, o amintire.
- Placută sau neplăcută?
- Asta e după cum crezi tu, eu nu pot să mă pronunț.
- Fiind cel din cauză, mă văd nevoit să-ți spun că ești o amintire plăcută
- Sincer vorbești? Îmi lași impresia că ai un rezidiuu de ironie.
