Cu Gândul La Tine

1

Ușor? Nu sunt nici pe departe singura persoană care știe ce se află în spatele acestui cuvânt. Ușoară este o problemă de matematică, dupa ce ai rezolvat cel puțin două asemănătoare înainte. Ușor este să mergi, atunci când ai învățat deja să o faci. Dar știi ce nu-i ușor? Să fii nevoit să exiști într-o lume în care nu tu alegi cum să o faci. Desigur, toți ne dorim o viață normală, dar ce este asta de fapt? De ce există "viață" și "normal" în aceeași propoziție, când termenul "normalitate" pentru noi are o definiție diferită față de cea din Dex?

- Lucas, te rog să vii la masă!

Am coborât, mi-am privit nepăsător mâncarea din farfurie și am dat să spun ceva. Dar ea deja plecase. Nu mai mâncăm la aceeași masă de atunci. Spre marea mea surprindere, încă nu mi-a interzis să mănânc din farfuriile lor.

Am luat prima îmbucătură din mâncare și am simțit greața. O greață care mi-a invadat toate colțișoarele cavității bucale cât ai clipi, apoi s-a lăsat să cadă în stomac, dispărând în gol. Nu e vorba de mâncare, ci de mine.

De abia acum am observat castronul. Este cel din care mănâncă, de obicei, musafirii.

Am apucat vasul de margini și l-am dus câinelui de afară. A dat din coadă bucuros și mi-a sărit pe genunchi de câteva ori. Nu și-a schimbat privirea nici o secundă, deși mi-a ascultat cu urechile ciulite fiecare strop de revoltă.
L-am lăsat cu mancarea și am intrat din nou în casă.
Am ciocănit la ușa camerei lor și le-am vorbit fără a o deschide:
-Mă întorc la apartament mâine dimineață.
Nu au spus nimic, deși știam că m-au auzit.
Am oflat ușor. Sunt un om neputincios, dar încerc să nu mă reneg și eu.
Drumul din această dimineața  a fost dezamăgitor de scurt. Îmi place să fiu plimbat cu mașina.
Și în cele din urmă am ajuns din nou în fața unui apartament gol și neîngrijit, unde îmi înfing rădăcinile adesea. Singurătatea mă străpunge amară, așa că mă îndrept spre frigiderul plin de conserve și sticle de cidru. Apuc o sticlă plină și o pun pe masa de lângă.
În timp ce las băutura să prindă temperatura camerei îmi fac un duș care să mă scape de amintirile zilelor precedente. Dacă doar asta ar fi de ajuns...
Mă văd din nou pe canapea, cu o sticlă într-o mână și telecomanda în cealaltă. Găsesc un film rătăcit despre un avocat neîndreptățit și mă chinui să adorm, imediat ce termin sticla.
Cearceaful se simte răcoros pe trupul meu acoperit doar de o pereche de boxeri. Din comoditate am evitat căutarea unor haine potrivite. Mă uit pe tavan și-mi las ochii să se inunde în nuanța deschisă a acestuia. Acum visez cu ochii deschiși la un om. Un om care să mă scape de vina pe care o port din naivitate. De ce aceștia se joacă cu mințile altora, ca mai apoi să-i lase pe ei să iasă din asta? E greu să-mi imaginez în fiecare seară un alt scenariu cu aceeași persoană, a cărei chip inexistent îmi umple mintea.
Dar, ar trebui să fiu mai radical. De ce să fie altcineva de vină pentru problemele pe care le detectăm doar noi? Eu mi-am creat personalitatea în timp, sunt responsabil de scăpări. Și prin scăpări mă refer la lucrurile inofensive pe care le las să mă afecteze.
Revenind la omul meu. Este perfect tocmai prin faptul că nu există și nu trebuie să prindă conturul realității, legat abstract de o normalitate amară care plonjează în imposibil. El are niște ochi superbi, fiindcă nu pot să mă văd pe mine cel vulnerabil prin ei. Iar buzele sale, nu-s nici prea subtiri și nici prea groase, sunt pur și simplu neimportante, dar frumoase. El îmi mângâie fărâma de existentă pe care încerc să o acopăr în fiecare noapte.
Este omul pe care eu îl văd mai real decât pe ei.
Dimineața mi-a început mai groaznic decât mă așteptam. Am primit un apel de la un coleg de muncă, prin care m-a rugat să-i țin tura de diseară.
Bineînțeles că stau prost la capitolul refuzuri, așa că l-am asigurat că voi fi acolo.
Să fii barman nu este un talent, cum aud adesea. Un talent este să știi cum să te folosești de abilitatea asta.