❝ Nu m-am născut să fiu sensibilă și tăcută. M-am născut ca să fac lumea să se sfărâme și să se cutremure la atingerea mea. ❞
Doar pentru că faci parte dintr-o familie nobilă asta nu înseamnă că ai o viață frumoasă ca cea a unei prințese din povești...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
200 de ani mai târziu
Era liniște. Nimic nu se auzea prin castel, iar regatul era mai liniștit decât de obicei. Ai zice că e o binecuvântare să fie liniște în vremuri atât de agitate, dar motivul liniștii era unul trist. Astăzi era ziua în care se împlineau 200 de ani de la moartea reginei și tot regatul căzuse de acord să țină doliu.
Prințesa Rhiannon se trezise devreme în acea zi și părăsise castelul ducând un buchet mare de crini albi. Aceasta mersese în pădurea de lângă castel unde se afla o statuie a mamei sale.
Tânăra curățase statuia de crengile uscate și mușchii care crescuseră de la ultima ei vizită, apoi așeză florile la baza statuii și aprinse o lumânare parfumată în formă de înger.
Câteva ore mai târziu, Allatar o găsi pe prietena sa stând pe pavajul de piatră din fața statuii. Lumânarea aproape arsese complet și răspândea în jur un miros plăcut de crini.
— Ce faci aici? întrebă Allatar așezându-se pe jos lângă ea.
— Nu se vede? răspunse șatena jucându-se cu brățara de la mâna ei stângă, cadou de la mama ei.
— Tatăl tău te căuta...
Când auzi despre tatăl ei, lumânarea se stinse brusc, iar ea lăsă brățara și își ridică privirea spre chipul din piatră al mamei ei.
Și-ar fi dorit ca femeia care i-a dat viață, zeița aceea puternică care a învățat-o să facă față multor lucruri, să fie alături de ea, și-ar fi dorit să o poată strânge iar în brațe și să îi spună cât de mult o iubește și că îi e dor de ea.
— De ce mă caută? Oricum, în ultima vreme s-a comportat de parcă nici măcar nu aș exista, Rhiannon își îndreptă privirea spre Allatar.
Ochii căprui ai tinerei erau roșii și umezi din cauza tuturor lacrimilor vărsate cât stătuse singură. De când Verdandi murise, de fiecare dată când rămânea singură o podidea plânsul. Încerca să fie puternică și să treacă peste, dar cum să poți uita amintirea mamei tale?
— Știi ce? șatena își mută privirea spre florile așezate la baza statuii. Uneori cred că ar fi fost mai bine să nu mă fi născut... Sau să fi murit după ce m-am născut, așa nu aș mai fi fost urâtă de tata și acum aș fi fost împreună cu mama.
Rhiannon aproape începu să plângă din nou, dar încercă să se abțină mușcându-și buzele.
— Nu spune asta...
Allatar o privi trist. Vrăjitorul știa cum e să crești fără părinți mai bine decât oricine. Mama lui murise atunci când el se născuse, iar tatăl lui murise în acea zi, după ce fusese destul de curajos să o urmeze pe regina lui și să i se alăture în lupta contra întunericului.
