Se spune că fiecare om este responsabil de propria sa fericire. Însă, când vorbim despre nefericire, lucrurile stau altfel, de ce in acest caz admitem că ceilalți au o implicare majoră? Cu siguranță sunt mulți factori de influență.
În drumul nostru spre fericire, ne este imposibil să nu inducem sau chiar să creăm stări de nefericire altora. Rănim pentru a fi noi bine, dăm sfaturi pentru a scăpa de anumite obligații sau pentru a ne crea noua situații favorabile, nu reușim să spunem ceea ce simțim cu adevarat, în față deoarece ne-am creat imaginea de oameni stabili, și ar fi păcat să părem niște mincinoși.
Nu am crezut că pentru a fi fericit trebuie să fii un egoist. Dar oare, sunt egoiștii fericiți? Cel puțin așa par... Caracterul uman cunoaște o varietate enormă. Avem foarte multe tipuri de personalități și tot atât de multe tipuri de egoiști. Îi avem pe cei pentru care prezentul este totul iar dacă viitorul nu va mai arăta macar la fel de bine ca și prezentul, trebuie să se reorienteze. Și de cele mai multe ori, este mai confortabil să fie un nou început. Avem egoistul cu experiență. Un om ce vine cu,,șablonul,, la el. Iar dacă acesta nu se potrivește cu ceea ce a găsit, șansele de a spune ,,următorul,, sunt destul de mari. Acesta are experiențele din trecut din trecut, și se folosesc de ele, pentru a reuși să își satisfacă dorințele misogine. Tocmai datorită experienței din trecut are și tendința de a schimba caracterul persoanei asupra căreia își îndreaptă atenția.
Cu ,,egoistul,, meu mă întâlnesc în fiecare dimineață. Doamne, cât de mult îmi place să il caut cu privirea, si totuși pretind că nu îmi pasă că este acolo. Dar dacă nu este, de ce îmi fac griji pentru el? Pentru că a fost egoistul pe care îl doream lângă mine, nu știu cât, însă atât cât să il simt că este numai pentru mine.
Nu am o concluzie, sper doar să înțeleg cândva de ce ne amăgim, și de ce facem gesturi doar pentru a apăsa acolo unde știm ca mai există ceva, asta o fi culmea egoismului?
