Toate lucrurile pe care vreau să ți le spun...

Părinții

     Ca să fiu sinceră, e un subiect complicat.

     De fapt, cam toată viața e un proces complicat, care are ramificații complicate și da...totul e complicat.

     Dar complicată pe bune, mai mult decât ar trebui, mi se pare faza cu parinții.Fără glume.

     Părinții sunt totuși foarte importanți pentru unele persoane.Sau poate pentru alții nu sunt, poate alții nu dau doi bani pe ei.Și aici nu mă refer direct la părinți ca la hălci de carne atârnate de oase bătrâne...nu...ci la relația pe care o avem noi cu ei.Eu, tu, el, ea...

     Cred că relația dintre noi și păriți poate fi fie cea mai puternică relație emoțională, fie cea mai fucked up.

     În ceea ce mă privește, relația dintre mine și ai mei nu e perfectă.Taică-miu a decedat acum vreo opt ani de zile și atunci am zis că e gata.Și eu, și mama.Ceea ce ne-a făcut să fim mai apropiate decât eram înainte.

     A trecut ceva timp de atunci, iar relația mea cu mama înflorea pe zi ce trece.Eu eram o fetiță bună, sârguincioasă (modestă), iar ea o mămică bună.Apoi, cu timpul, mama a început să se simtă singură (cel puțin așa cred) așa că și-a căutat un iubit.A fost ciudat...nici nu a durat mult, spre fericirea mea.A fost ciudat pentru că el era cu vreo 10 ani, dacă nu mă înșel, mai tânăr decât ea și vedeți voi...la vârste diferite, oamenii își doresc lucruri diferite.În tinerețe ne-am dori bani, popularitate, sex, distracție, pe când la maturitate ne-am dori o familie, sprijin moral, armonie și înțeleger- și aici mă refer la vârsta morală, nu la cea exterioară, fizică.

     De aceea nu a mers între ei doi.

     Apoi, a urmat despărțirea aia dramatică pe care o vedem în orice telenovelă.

     Apoi a urmat căderea aia semi-depresivă a protagonistei.Eu am fost acolo.

     Apoi a urmat un alt Făt-Frumos, o altă relație nebună, de data asta cu un om care era cu aproximativ zece ani mai în vârstă.Acum ați zice "Și ce n-a mers aici?"...păi același lucru care n-a mers înainte...cei doi protagoniști căutau lucruri diferite unul de la altul.Și, dacă tot am menționat asta, vreau să subliniez că nu contează vârsta ta fizică, ci mentalitatea ta( sau cum îmi place mie să ii zic, vârsta mentală).

     Apoi o altă cădere.

     Până la urmă și-a revenit, s-a angajat la o cafenea drăguță unde a început un nou capitol cu un alt tip.Sunt împreună de vreo cinci ani.

     Relația dintre ei nu e perfectă, sincer mie îmi pare mai de grabă pe muchie de cuțit.Dar așa mi se pare de cinci ani.

    Ideea este că, din nou, cei doi își doresc chestii diferite.El are un trecut tumultos- nu, nu e criminal în serie- iar ea are multe griji și îndatoriri.Cu toate acestea, ea l-a ajutat să își rezolve toate problemele...în schimbul integrării în viața de familie, un proces care a fost apocaliptic pentru el.Și încă este pentru că încă învață.

     Și iată așa am început noi trei să consolidăm o familie, pe ruine de sentimente, fără să știm exact unde vrem să ajungem.Poate la cer, poate la cea mai frumoasă stea, într-o zi.

     De fapt, ei au început să muncească.Eu doar am stat pe bancă și am privit.Nu am vrut să îmi construiesc o nouă familie.Eram mulțumită de cea pe care o aveam înainte, familia adevărată.Știți cum e când ai ceva care îti place la nebunie...un ursuleț de pluș de exemplu...doar că i se descoase un ochi și apoi se pierde...și vine cineva să îți dea unul nou...dar tu ești foarte mulțumit de cel vechi, chiar și cu ochiul lipsă?Ceva de genul ăsta am simțit și eu atunci.

     Retrospectiv gândind, mă îndreb dacă mama a simțit ca eu am nevoie de un nou tată, mă întreb dacă a simțit că trebuie să îmi aducă un nasture să îl cos ursulețului pe post de ochi.

     Chiar nu știu.

     Oricum, ideeea este că nu au reușit să facă nimic pentru că mereu era ceva ce le stătea în cale...eu.Eu eram cea care se opunea vântului și furtunii și tunetelor și fulgerelor.Eu cu încăpățânarea mea obraznică- pe care mă bucur că am avut-o și o am- care făcea din mine un monstru distrugător, însetat de amintiri pierdute, pe care ei doi  mă puneau să le ascund sub preș.Cel puțin eu asta am simțit.

     Și iată așa, pe repede înainte, au trecut cinci ani în care ne-am certat ca niște proști aproape zilnic, eu cu el, eu cu ea, el cu ea.Da, și ei se certau...și încă rău.Certurile dintre ei m-au împins la limita întunericului...devenisem o singuratică, care era consumată zilnic de o bestie care seca toată speranța că mâine va fi bine.Toate până am început să îmi găsesc refugiul în alte chestii...în artă, în muzică...chiar în vorbitul cu necunoscuți.Pentru că nu mai aveam acces la a vorbi cu cei din jurul meu, mă închisesem pe dinăuntru de frică că poate află mama că eu "mă plâng la alții".Dar despre asta aș vrea să discutăm mai pe larg în alt capitol.

     Cam așa au trecut ultimii cinci ani ai vieții mele, în care am realizat că relația toxică în care se află mama mea mă afectează și pe mine.Iar relația dintre ei doi m-a rupt pe mine de mama mea.Eu m-am rupt singură de ea...pentru că mi-am dorit să nu mai fiu parte din mizeria lor.E urât să spun asta, dar așa a fost și iată că, așa încă este.Felul în care el mi-a mâncat efectiv intimitatea cu mama este fascinant și înspăimântător.S-a năpustit asupra noastră ca o bestie și a început să ne devoreze, să ne consume, să ne prăpădească.

     Și mă doare că nu o poate termina odată.Și mă durea când îmi zicea mai de mult că ea trebuie să se împartă...când eu voiam să fie doar a mea.Oribil și greu de înțeles pentru copilul din mine.

     Dar acum, după ce am gândit mult, mi-am dat seama că nu o pot învinui pe mama.Nu pot să scot pistolul și să o împușc, chiar dacă mi-aș dori.E drept că au fost momente în care am vrut să fie acolo, dar nu a fost sau nu a fost atât de mult pe  cât mi-aș fi dorit să fie.e drept că m-a rănit prin comportamentul ei uneori.Dar nu e o soluție să eutanasiez tot ce-i viu în calea mea.Pentru că mama e mama.Și ca fiecare om are problemele ei, are motivele ei, nesiguranțele ei...și are nevoie de înțelegere.

     Am purtat multe discuții cu mulți oameni, am auzit multe povești despre mulți părinți buni sau răi, care și-au subapreciat copiii, care și-au insultat copiii, care chiar și-au bătut copiii fără motiv.Iar dacă ar fi să sintetizez toate aceste legende adevărate într-o singură idee, dacă ar fi să extrag un punct comun din toate, atunci v-aș spune că părinții sunt oameni, iar oamenii fac greșeli.Greșeli mari sau mici, abominabile, de neiertat, de neînțeles sau care ne lasă o dâră de tristețe amară în suflet.

     Ca să aruncăm cu pietre în ei pentru ai face să își ispășească păcatele nu o să ne rezolve nefericirea, nu o să ne  scape de nesiguranțele noastre, de fricile noastre și nici nu o să ne înveselească.Pe moment, poate ne vom elibera de ura aceea care ne macină pe interior, zi după zi, dar apoi, vom fi oripilați de propria faptă.Și oriucum, dacă îi facem pe ei să sufere...devenim mai buni?

     Sincer, mi-aș dori să am acest curaj să discut deschis cu mama.Să îi spun ceea ce nu a fost spus decât prin ecourile minții mele.Dar eu nu am acest curaj.Eu nu am această maturitate.Tot ce aș vrea să fac este să fug cât mai departe de ea.Cel puțin pentru o perioadă.Aș vrea să plec, cu gândul că, în adâncul sufletului, am iertat-o.

     Dacă tu citești asta acum și dacă te afli în aceeași barcă cu mine, atunci vreau să te îndemn pe tine să ai curajul să îi ierți pe ai tăi, să vorbești cu ei, indiferent de greșeala lor.Vreau ca tu să îi dai aripi eroului din tine, să crezi în el așa cum ei nu au făcut-o.E greu, știu.Dar cu puțină speranță cred că totul se va rezolva.Puterea ta e în iertare, iar iertarea porneșne din tine, doar dacă o lași liberă.