Cu Gândul La Tine

3

Ultima săptămână a fost un haos. M-am întrebat continuu de ce Luis își leagă alegerea de mine, și de ce, după o pauză de câteva luni, mi-a parut în cale cu o atitudine nesăbuită, de care are impresia că va fi salvat.
Am aflat că între el și tânăra de data trecută se află doar o relație de prietenie. Nu pot să spun că a fost o ușurare, deoarece naivitatea lui mă înspăimântă. Sunt străin de realitatea sentimentelor lui și nu refuz să mă întreb dacă eu i le împărtășesc.
Sunt prea imatur când vine vorba de propria-mi persoană, iar asta mă descurajează în legătură cu înțelegerea celorlalți.
Orice pas greșit de-al meu, îi va afecta indirect și pe ei. Luis greșește crezând că eu îi constitui punctul de sprijin, purtând siguranța că de fiecare dată când se va simți rău, mă va găsi în același loc, pe același eu, "care l-a așteptat mereu".
Egoismul său se joacă cu mintea mea într-o manieră murdară, pe care sunt sigur că el nu o cunoaște. Felul lui de a fi poate părea mârșav, crud, uneori chiar diabolic, ajungând să-i trateze pe oameni de parcă-i aparțin. Între timp, însă, mi-am dat seama că el nu face nimic cu răutate, iar atunci când se întoarce la cineva, deși nu a mai făcut-o de atâta timp, se comportă de parcă ultima lor întâlnire a fost ieri; ca și cum timpul pierdut unul fără altul nu a existat, sau nu este la fel de important. Pe lângă asta, nu este cunoscător în arta de a te pune în pielea celuilalt și nu se gândește nici o clipă că, a sa absență nemotivată și bruscă necesită o explicație, altfel va fi primită cu dezamăgire.
Tot el îmi vorbea uneori despre așteptări, despre cum lipsa acestora îți face viața mai frumoasă și fără griji. Pentru că, prietenii lui nu-l supără tocmai din cauza asta. Este o iluzie pe care și-o creează.
În realitate, el reacționează total opus. Nu pune întrebări și îți toarnă în cârcă următorii pași, de parcă ești obligat să-i atingi. Nici o secundă nu are impresia că va fi refuzat. Se așteaptă să ții la vorbele lui de parcă ar fi ale tale, să te legi de acțiunile sale de parcă tu ai vrea să le practici și să nu pleci, deși comportamentul său îți va acorda motive să o faci.
Între timp am început să îl "meditez" pe Beni. Sau cel puțin, am încercat, fiindcă nu dorește să coopereze în totalitate. Este încăpățânat și-mi repetă continuu că din vina mea nu înțelege, deoarece încerc să îl învăț băuturi în timpul programului, când nu avem clienți, iar lui nu-i reușește nimic din cauza zgomotului.
Încă mă abțin să nu-mi ies din fire de fiecare dată când îmi apare în cale.
De multe ori nici nu vrea să prepare băuturile cu mâinile lui, preferând să privească. "Așa învăț eu", e replica pe care o aruncă înainte să vreau să contest ceva. Nu trece mult timp și-mi pune aceeași întrebare incomodă: Nu vrei să facem asta la mine?
Găsesc tot felul de scuze pentru a evita adevărul: Nu pot, sunt ocupat; Trebuie să plec din oraș; Sunt obosit și vreau să dorm. Unele complet neinspirate, fugitive.
Dar în seara asta chiar nu am putut să îl refuz. Mă simt complet dezamăgit de faptul că i-am căzut în plasă.
Beni nu îmi inspiră nimic bun, îmi pare în continuare superficial și arogant. Dar cine sunt eu să cataloghez oamenii după aparențe?
Îmi este teamă de locurile noi, de animtirile pe care mi le voi face acolo, de consecințe.
Nu spun că dacă voi merge la Beni se va întâmpla ceva de neuitat sau lucrurile se vor înrăutăți. Însă, prefer siguranța locurilor pe care le cunosc, a lucrurilor la care mă aștept.
Am căzut de acord cu acesta să ne vedem într-o stație de autobuz, astfel încât să nu ne pierdem timpul căutându-ne unul pe altul.
Vântul bătea ușor prin părul meu scurt. Simțeam cum el ia în zbor secunde din viața mea pe care nu le voi recăpăta vreodată. Este complicele timpului și al vieții care ne sfidează la fiecare pas.
Îmi amintesc de vremea când uram să pierd și o secundă făcând vreun lucru neînsemnat. Așa am ajuns să mă las de jocurile pe calculator și de pauzele prea lungi.
Ușor ușor, nu am mai dat importanță nici dezordinii din jurul meu, pe motiv că a face curat este doar o pierdere de timp. Preferam să-mi fac temele corect și să mă concentrez pe viitorul meu. Să-mi mențin un program și să mă înalț cu ajutorul lui. Nu mai ieșeam cu prietenii. Mă simțeam singurul meu sprijin posibil și preferam să mă bucur doar cu mine de pauzele pe care mi le permiteam. Ajunsesem închis, iar la școală nimeni nu mă mai saluta. De fiecare dată când luam o notă bună, primeam și un sentiment de fericire, scurt, fiindcă știam că acesta era doar începutul. Colegii mă priveau sceptici și mă numeau un "tocilar fără viață".
Cu timpul, am ajuns să mă feresc și de cea mai mică atingere a unui om. Îi simțeam infectați cu intenții rele. Dacă vreo persoană voia să ieșim afară înaintea vreunui test, aveam impresia că încearcă doar să-mi distragă atenția de la învățat.
Pauzele mele se scurtau odată cu trecerea timpului. Nici în weekend nu îmi permiteam să dorm mai mult de cinci ore. Devenisem un robot. Dezordinea din camera mea se mărea, în timp ce eu uitam și să mănânc.
Părinții nu îmi dădeau atenție, dar știam că sunt mândri de modul în care mă dedic școlii și mă gândeam că de aceea nu veneau nici la ședințe. Erau siguri că nimeni nu are ceva rău de spus la adresa mea.
Până într-o zi, când în fuga mea spre casă, pentru a-mi termina temele începute deja în pauză, mi-a zburat foaia cu programul pentru săptămâna viitoare. Am tot fugit după ea, evitând oamenii din jurul meu, agitația, vântul care mă împingea de la spate.
În secunda următoare, când ajunsesem pe trecerea de pietoni, pe culoarea roșie a semaforului, claxonat de o mașină care se apropia în viteză, am realizat că aceasta este lumea reală, lumea pe care eu am evitat-o, trecând printre ea.
Brusc m-am gândit la ce s-ar fi întâmplat dacă acea mașină ar fi trecut peste mine, dacă realitatea m-ar fi răsplătit astfel pentru ignoranța pe care i-am oferit-o.
De vreme ce aș fi murit în momentul acela, drept cine muream eu? Știa cineva de faptul că am existat, când eu am fost prea neatent pentru a-mi da seama? Ar fi regretat cineva timpul pe care nu l-am petrecut împreună? Nici eu nu știam cine sunt.
Mă asociam cu un adolescent pierdut printre caietele aruncate din camera sa, sufocat de gândul că nu poate fi îndeajuns de bun. Dar cine ar mai fi văzut asta, dacă eu dispăream în miezul existenței mele? Nu făcusem încă nimic cu adevărat. Nu trăiam mai mult de un zâmbet aruncat în fața unei note de care nu îmi păsa. Când am început să mă pierd, de fapt? Și oare m-am regăsit când m-am decis să-mi fac oridine în cameră, descoperind pe alocuri rămășițe din activitățile care mă făceau cu adevărat fericit?
În mod cert, vântul prin care am fugit apoi spre casă era altul. Acesta nu mă grăbea, mă însoțea doar. Am realizat că graba mă ajuta doar să pierd din vedere lucrurile care se derulau încet sub ochii mei. A fi primul nu a constituit vreo dorință de a mea, dar probabil mă gândeam că așa voi fi văzut. Ce-i drept, eu ajunsesem cel care nu observa realitatea, în timp ce ea se lupta în jurul meu. Am fost prea orb pentru a realiza că tocmai această decizie mă făcea și mai izolat, mai singur și invizibil.
Am suflat fumul afară precum un oftat lung care poartă cu el toate grijile mele prezente și mi-am întors capul spre stânga.
Șatenul se chinuia să-și aranjeze o șuviță care-i stătea ridicată. Nu a reușit, așa că a surâs și și-a afundat mainile în buzunarul hanoracului. M-am întors când am simțit că urmează să mă privească și am mai tras un fum din țigară înainte să se stingă.
Încă nu înțeleg de ce am fost atât de neinspirat, încât a trebuit să fiu de acord cu "meditațiile la domiciliu". Am aruncat filtrul la coșul menajer de lângă mine și m-am întors spre el când l-am auzit oprindu-se.
Mi-a zâmbit. Asta m-a uimit. Nu era zâmbetul său obișnuit, sarcastic și răutăcios.
Am încercat și eu un zâmbet, ne-am salutat și am pornit spre casa lui. Este mai tăcut decât mă așteptam, dar drumul a fost scurt, deci liniștea nu s-a simțit prea apăsătoare.
Am observat de abia când am intrat în bloc faptul că avea hanoracul pătat pe alocuri de vopsea albastră. Presupun că nu a văzut asta când s-a îmbrăcat. Să-i spun oare?
Mă gândesc deseori dacă anumite cuvinte trebuiesc rostite și dacă eu sunt cel care trebuie să le dea viață. Oare oamenii înțeleg cu adevărat ce vreau să le transmit sau doar se prefac de teama de a nu se considera judecați mai apoi?
Postura de inferioritate mă încleștează în momente în care panica mă stăpânește din senin.
Un om ca mine, care se simte astfel, riscă să ajungă o victimă. Mulți se pricep de minune la a judeca și înjosi pe cineva care se află deja la pământ. Asta pentru că nu au puterea de a porni durerea, ci doar de a o continua. Durerea ne-o provocăm singuri când devenim nesiguri. Nesiguranța ne îndeamnă să ascultăm vorbele celorlalți, să le simțim, deși nu avem vreo dovadă că ele ne descriu. Acest sentiment mă strivește și nu mă ajută să mă regăsesc mai apoi.
Când ești jos, poate că nu îți dorești să auzi o vorbă bună, dar ai impresia că asta e singura soluție, că fericirea se află în cuvintele spuse de ceilalți la adresa ta. Însă asta nu m-a motivat niciodată cu adevărat.
Vorbele lor mi-au părut mereu goale. De la "știu cum te simți" la "totul va fi bine". Mi-a plăcut să mă las în negura minții mele până decideam cumva, singur, să ies de acolo. Probabil pentru că nu m-am simțit niciodată înțeles, iar faptul că îi lăsam să mă ajute îi determina pe aceștia să creadă că mă înțeleg. Nu cred în dureri asemănătoare, cred în intensitate la fel de puternică. Poate însemna același lucru, dar pentru mine înțelesul diferă. Rana provocată de un ciocan și cea de la un cuțit pot crea o durere la fel de mare, dar se vor simți diferit. De aceea nu vreau să cred că rana lor se simte precum a mea, când nu putem măsura durerea și forma ei doar privindu-ne.
Îmi amintesc cât mă contraziceam cu El pe tema aceasta. Și cât de mult îl revolta faptul că treceam de la un subiect la altul în câteva minute. Se amuza, căci niciodată nu mă puteam axa pe un gând și îmi mai formam încă câteva pe lângă, "pentru a-l ameți".
"Nu poți măsura durerea de parcă ai cunoaște-o pe a celuilalt. Nu ești la piață. Gândesti doar prea mult și prea departe de ceea ce știi." Îmi spunea o replică de genul și mă trezeam cu un bobârnac peste frunte.
"Dar nu-mi pot opri gândurile." Replica mea veșnică îl scotea din sărite de fiecare dată. Uneori cred că s-a îndepărtat de mine din cauza gândurilor care mă purtau împotriva tuturor. Încercam să fiu scutul acestora, pentru a nu deveni victima cuiva. Sper că nu doar eu gândesc așa...
Nu a durat mult până am ajuns în fața ușii lui, ca mai apoi mama sa să facă cunoștiință cu mine și să mă servească cu fursecuri încă fierbinți. Zâmbetul cald pe care îl afișa aceasta pur și simplu mă aducea într-o postură jenantă. Gândindu-mă continuu doar să nu spun ceva greșit, când îmi punea câte o întrebare despre mine sau familia mea.
Aproape mă simțeam sufocat, dar Beni s-a decis să intervină asupra discuției și să îi reamintească mamei sale adevăratul motiv pentru care eram acolo.
"Stau singur."
"Momentan mă axez pe prezent."
"Poate este obositor, dar m-am obișnuit cu un astfel de program."
Acestea au fost doar câteva dintre răspunsurile neinspirate pe care le-am dibuit. Poate că mama lui este un om bun, dar îmi provoacă o presiune puternică. De data asta i-aș putea mulțumi lui Beni pentru ajutor.
Mi-am așezat într-un sfârșit jacheta în cuier și ne-am pus pe preparat băuturi.
Nici nu a trebuit să-mi dau silința în vreun mod, căci Beni tot nu asculta ce îi spuneam. Dar, spre uimirea mea, am înțeles de ce nu mă lua în seamă.