Behind The Closed Door

Capitolul 1

vara 2019, undeva în lume

     E o zi senină. Vântul adie liniștit, reușind însă să-mi dea câteva șuvițe jucăușe peste față. Îmi ridic ochii încet spre cer, culoarea acestuia cucerindu-mă instantaneu — e de un albastru-verzui cu nuanțe de roz pe alocuri. Îmi cobor privirea spre pământ. Firele proaspete de iarbă îmi gâdilă tălpile goale. Zâmbesc fericită, împrejurimile provocându-mi o senzație nemaipomenită.

     — Ray! strigă o voce de băiat atât de cuceritoare și fină.

     Întorc capul spre locul de unde provine vocea, însă vederea îmi este încețoșată, putând să disting doar formele corpului — un băiat înalt și slab, dar binefăcut, ce emană eleganță, gingășie, dar și ceva special, ceva ce nu pot înțelege, încă.

     Încerc să mă apropii de el. Fac un pas, apoi doi, apoi trei. Încercarea mea, însă dă greș. Nu par a mă apropia, ci a mă îndepărta. Încerc să grăbesc pasul, dorind să văd cine e, fără a înțelege măcar de ce. Fug neîncetat, parcă împinsă de o forță exterioară, și nu de propria mea voință.

     Obosită, încetez. Observ cum figura se aproprie încet de mine.

     — Ray? Sânge, Ray. Ochii..., murmură băiatul necunoscut, fiind deja lângă mine.

     De data asta, ceva e diferit. Vederea îmi este încețoșată, dar totuși ochii băiatului mi se arată atât de clari - sunt de un negru fermecător. Mă privesc îngrijorați.

     Îngrijorați? Sânge?

     Îmi ating ochii cu palmele, simțind o durere amețitoare, apoi mi le îndepărtez. Sunt roșii, murdare de sânge. Sângele meu.

     Speriată, îmi ridic privirea spre băiat, însă acesta a dispărut. Până încerc să înțeleg ce mi se întâmplă și unde a dispărut băiatul totul în jurul meu se întunecă.

     Sunt singură. Singură cu întunericul. Sau nu?

     — Ray... Ha-ha, îți adulmec frica, Ray... Mm, sânge, ha-ha, he-he..., spune un glas pițigăiat, terifiant de diabolic, atât de diferit de glasul băiatului.

     — Ray, vin spre tine, he-he... Te-ai ascuns Ray? Vin să te o-, s-a oprit din vorbit brusc. Oh, dar te-am găsit, Ray, he-he...

     Îmi e frică să mă întorc. Glasul se aude din spatele meu. Cad jos, înfricoșată, lacrimile rostogolindu-mi-se pe față. Ce mi se întâmplă? Par a fi într-un film horror nereușit, în care eu sunt victima.

     Aș dori să fug cât mai departe de vocea înfricoșătoare, însă picioarele îmi sunt slăbite și amorțite.

     — He-he, sunt mai aproape de tine Ray! Mirosul sângelui tău e atât de încântător! He-he!

     De ce stai pe loc, Ray? mă întreb în gând. Patetică situația, să râzi cu haz de persoanele care nu fac nimic pentru a-și salva viața în filme, însă când te pomenești într-o astfel de situație, ești la fel de stupid ca restul... Acum că schimbul de personaje a fost făcut și nu mai sunt spectatorul, ci persoana care urma să fie ucisă, sunt incapabilă de a face ceva. Nimic înafară de a-mi aștepta moartea. De ce? Fugi, Ray!! Nimeni nu va veni să te salve-

     — RAY!!! strigă cineva. E băiatul de mai devreme. Trezește-te!!!

     Să mă trezesc?