Necunoscuta

Capitolul 5 - Regăsirea

        Mergem tăcuţi, ţinându-ne de mână, trecând printre grupurile de invitaţi care continuau să se distreze. Urcăm câteva trepte şi ne oprim în dreptul unei uşi. După ce tastează un cod pe ecranul mic şi negru aflat lângă tocul uşi, intrăm într-un hol apoi într-un living mare şi îmi face semn să mă aşez pe canapeaua albă care ocupă mijlocul camerei. El se aşează pe măsuţa din faţa mea şi îmi prinde şi cealaltă mână ducându-le la buze, sărutându-le timid.

        -        Iartă-mă. Nu am vrut să-ţi fac rău dar gândul că vei fugi iar m-a cam speriat.

      -      Este în regulă, încerc să-l liniştesc aşteptând să aflu mai multe detalii despre persoana care crede el că sunt. Nu am pățit nimic.

       -        Probabil crezi despre mine că sunt nebun. Nu mă deranjează asta pentru că şi David, care mă cunoaşte de când eram copil, spune acelaşi lucru despre mine. Nu sunt nebun şi nici vreun obsedat care vrea să-ţi facă rău. Sunt doar un tip care a început din nou să trăiască în seara în care o necunoscută l-a întânlit şi i-a dăruit o clipă din viaţa ei. Mi-a plăcut clipa aceea şi mi-am jurat că nu o să mai rămân în întuneric. Găsisem persoana cu ajutorul căreia puteam din nou să respir, persoana care mi-a redat zâmbetul și m-a scos din coșmarul în care mă aflăm.

        Îl priveam năucă şi fiecare cuvânt pe care îl spunea îmi întărea convingerea că este o confuzie. Că nu sunt eu persoana pe care o caută cu disperare şi mă gândeam cu groază la momentul în care el va afla asta. Nu puteam să-l văd aşa. Nu aş fi crezut niciodată că puternicul Sebastian Brown care conduce un adevărat imperiu de afaceri, ar putea să fie atât de vulnerabil şi nici măcar să nu dea semne că-i pasă de asta.

       -         Pentru prima oară, după o perioadă lungă în care somnul nu voia să fie prezent în lumea mea, am adormit şi nu m-am trezit nici când ea a plecat. Nu am avut ocazia să o fac să rămână atunci lângă mine iar ea a preferat să fugă. Mi-a lăsat în schimb dorinţa de a o căuta. Dorinţă care se micşora cu fiecare zi care trecea şi nu reuşeam să o găsesc, continuă să povestească privind undeva în gol şi am vaga senzaţie că a uitat de prezenţa mea.

 Liniștea care se așterne în cameră este întrerupă brusc de vocea lui care se transformase dintr-o voce tristă şi plină de amintiri, într-o voce plină de speranță.

        -        Asta până când într-o zi, aproape că renunţasem să mai caut când am simţit că pot iar respira şi dorinţa de a o găsi a revenit mai puternică şi mai intensă decât prima dată.  Momentele în care îi simţeam prezenţa erau din ce în ce mai dese, iar aseară a fost pentru prima oară când am ţinut-o iarăşi în braţe, îşi mută privirea pe mine şi se aşează în genunchi în faţa mea.

Nu-mi dau seama de ce face asta şi în momentul acela alunec de pe canapea şi ajung şi eu în genunchi în dreptul lui.

        -        Vreau să mă primeşti în viaţa ta. Numai în preajma ta pot respira, îmi spune rugător şi simt cum îmi sfâşie inima.

Îi prind faţa în mâinile mele şi îi privesc ochii umezi care par mai albaştri decât albastrul. Vreau să pot să strig în gura mare că este deja în viaţa mea. Că este prezent în fiecare zi când sunt la birou şi în fiecare noapte când mă gândesc la el. Vreau să-i spun că nu sunt persoana pe care o cauta el dar sunt persoana care tresare de fiecare dată când îi aude numele, care tremură din toate încheieturile atunci când îl simte în preajmă şi care se pierde atunci când ochii lui o privesc. Dar nu fac asta. Este mult prea devreme și îmi este teamă.

        -    Nu cred că sunt eu persoana pe care o cauţi, șoptesc fără să realizez că mă poate auzi.

Rămâne tăcut privindu-mă intens. Nu ştiu ce să mai spun şi nu îndrăznesc să mă mişc sau să fac vreun gest pe care să-l interpreteze greşit. Aştept reacţia lui şi-mi doresc să facă sau să spună ceva, orice.