Necunoscuta

Capitolul 6 - Zborul

        Dimineaţa următoare, când soarele a dat buzna în cameră prin peretele din sticlă aflat în faţa patului imens care trona în centrul dormitorului, am simţit două braţe puternice care îmi înconjurau mijlocul având grijă să nu mi-l strivească şi am văzut doi ochi albaştri care mă păzeau ca pe un obiect de preţ.

        -        Bună dimineaţa, am şoptit somnoroasă privind spre fereastra prin care se vedea o mare parte din grădină.

        -        Bună dimineaţa iubire. Sper că nu eu te-am trezit.

      -       Nu. Am prostul obicei să lenevesc până când foamea trage de mine să mă ridic din pat, mă întorc cu faţa spre el şi îi surprind zâmbetul fermecător de care cred că nu se mai desparte. De ce râzi?

       -        Făceam legătura cu faza de la restaurant. Tu, proaspăt coborâtă din pat, dând năvală în primul restaurant care ţi-a ieşit în cale pentru a mânca ceva, râde zgomotos descoperindu-şi dantura incredibil de albă.

        -        M-am simţit penibil cu ochii aceia care mă judecau pentru ţinuta pe care o purtam. Şi apropo. Cred că nu am mai mâncat nimic de atunci. Asta este un alt obicei prost de-al meu. Uit să mănânc.

        -        De acum mă voi ocupa personal să nu mai uiţi să mănânci şi îţi voi ţine companie la leneveală. Cred că este mult mai pasională leneveala în doi, îmi şopteşte plimbându-şi buzele pe pielea mea.

        Dacă ar fi fost după noi am fi lenevit împreună până la sfârşitul vieţii dar telefonul lui suna disperat de ceva vreme iar al meu mă anunţa din ce în ce mai des că am câteva mesaje necitite. Ca să nu mai vorbesc de stomacul meu care mă atenţiona neîncetat că au trecut prea multe ore de când nu l-am mai băgat în seamă măcar cu o feliuţă de pâine sau o cereală.

            Aşa cum bănuiam căsuţa era plină cu mesaje de la Natalia în care îşi manifesta supărarea că am dispărut fără să o anunţ. Am răspuns scurt, doar cu un „OK” la ultimul mesaj în care mă anunţa că este în avion şi am închis telefonul care mai avea puţin şi se descărca. 

        Privesc în jurul meu şi constat că am rămas singură. Nici măcar nu am observat când a ieşit din cameră. Meditez la situaţia mea actuală, la cine am fost ieri şi cine sunt astăzi. Cine este bărbatul care mă vrea lângă el şi ce pot eu să-i ofer. Un zgomot care se aude din living îmi întrerupe şirul gândurilor şi păşesc timid spre uşa pe care îşi face apariţia Sebastian.

        -        Masa e gata! mă anunţă luându-mă de mână. Am trimis pe cineva să-ţi aducă bagajele de la hotel iar David şi Natalia sunt deja în avion în drum spre casă. Noi plecăm atunci când vrei tu. Nu suntem condiţionaţi de o oră anume, îmi relatează conducându-mă spre locul de luat masa.

        Acum observ că locul numit de el „camera mea” este de fapt un mare apartament care ocupă probabil întregul etaj al vilei. Apartament care este dotat până şi cu un loc special unde se află o masă rotundă înconjurată doar de două scaune, probabil mai sunt şi altele ascunse pe undeva, un loc în care poţi lua masa în tihnă privind spre grădina plină de plante multicolore aranjate în aşa fel încât seamănă cu un peisaj rupt dintr-un basm. 

        -        Locul ăsta este superb. Locuieşti aici? îl întreb ciugulind câte puţin din multele feluri de mâncare aflate pe platoul de pe masă.

        -       Nu. În ultimul an am venit mai des aici iar acum este prima oară când rămân peste noapte, mă cercetează curios dornic să memoreze fiecare gest pe care îl fac.