Necunoscuta

Capitolul 7 - Cina

        Seara se apropie cu pași repezi scurtând agonia în care mă aflu de când sunt  singură în apartamentul meu.

         Deși știu că a plecat ca să rezolve niște probleme iar eu am rămas doar pentru a-mi strânge câteva lucruri personale, de care voi avea nevoie în următoarele zile când vom locui împreună în apartamentul lui, tot simt ca și cum ceva s-a rupt din mine. Simt un gol imens care nu vrea să-mi dea pace, simt acea teamă că totul a fost doar un vis frumos din care abia m-am trezit.

            Doar sunetul soneriei de la intrare mi-a readus starea euforică din care evadasem odată cu plecarea lui.

         -        Sunt gata, îl anunț surâzătoare atunci când intră în casă și închide ușa în urmă lui.

         Se apropie timid de mine fără să-și desprindă privirea albastră de ochii mei și simt cum golul dintre noi părăsește încăperea lăsând locul trupurilor noastre  să se înconjoare. Pieptul lui a devenit sprijinul meu iar bătăile inimii lui au devenit ritmul respirației mele.

         -        Aș vrea să am puterea să te fac să simți măcar o mică părticică din ceea ce simt eu acum când sunt lângă tine, șoptește blând străgându-mă la pieptul lui.

 Dar eu simt. Simt al naibii de tare și nu inteleg de ce îmi este atât de frică să-i spun și lui că simt.

        Accept nerăbdătoare ca buzele lui să se joace cu buzele mele, ca mâinile lui să alerge pe corpul meu iar părul lui să se piardă printre degetele mele.

        Fără să mai ascult de fărâma de raţiune care se zbătea îngrijorată, îmi îndrept pașii ușor către dormitor. Gestul meu a fost perceput imediat de el și fără să întrerupă sărutul m-a urmat spre ușa care era deja deschisă. Am reușit cu ușurinţă să nimerim patul chiar dacă, în disperarea noastră de a scăpa de hainele care zburau de pe noi una câte una, nu mai eram atenți pe unde pășeam.

         Spre deosebire de noaptea trecută când doar ne-am îmbrățișat, acum am permis corpurilor noastre să se redescopere și să se unească după o perioadă mult prea lungă de așteptare.

         Nu există cuvinte care să descrie liniștea, siguranța și ușurarea pe care le simt acum. Este ca și cum aș sta pe un norișor pufos și aș asculta neîncetat muzica îngerilor. Nu există motiv în lumea asta care să mă facă să renunţ la  această stare.

         Privesc cu coada ochiului spre perfecțiunea care se află lângă mine și fără să vreau ajung să mă holbez efectiv la el atunci când îi descopăr zâmbetul fermecător încrustat pe chip. Este același zâmbet care mi-a bântuit nopțile, același zâmbet care m-a cucerit în noaptea balului. Îmi doresc doar să nu-mi zdrobească inima pentru că eu nu o voi zdrobi pe a lui.

 -        Mi-a fost dor de tine, îmi șoptește la ureche apoi mă sărută blând pe frunte și mă strânge tare la pieptul lui. Te iubesc mai mult decât îţi poți imagina.

        Încerc să spun ceva dar vorbele îmi sunt oprite de un deget care îmi apasă ușor buzele, iar cuvintele lui care mă informează că suntem invitați la cină și este timpul să plecăm, abia îmi dau răgazul necesar să-l sărut apăsat.

                                                                               ###

         În momentul în care șoferul a parcat mașina în fața unei clădiri iar Sebastian m-a anunțat că am ajuns, mi-am dat seama că acesta este complexul de apartamente la proiectul căruia lucrasem eu atunci când șefa mea miţise că am plecat. Îmi amintesc fiecare colțișor al fiecărei camere pe care am pus-o atunci pe hârtie. Cunosc fiecare linie trasată pentru a delimita fiecare apartament în parte. Îmi amintesc până şi de cearta avută cu Robert despre  numărul şi dimensiunea băilor pe care trebuie să le aibă fiecare locuinţă şi cum am reuşit să-l conving până la urmă să facă ca mine, chiar dacă ulterior am fost certaţi aspru de Dora şi am fost obligaţi să refacem toate schiţele. Iar în seara lansării nu am fost capabilă să asist la acel circ şi am plecat imediat după ce a fost prezentată toată echipa care a participat la proiect. Mai puţin eu evident.