Necunoscuta

Capitoul 11 - Prezentul

Când deschid ochii primul lucru pe care îl văd este fotografia cu părinţii mei care se află pe noptiera de lângă pat. Elli mi-a făcut-o cadou când am plecat din Londra iar Sebastian mi-a spus că acesta este cel mai potrivit loc unde ar putea sta.

Astăzi este ziua în care, fără să-mi doresc prea tare, trebuie să o revăd pe bunica. A fost chemată şi ea la deschiderea testamentului. Odată cu găsirea mea trebuie să se întocmească anumite acte legale care au fost amânate până acum.

Tresar când Sebastian care mă ţine în braţe îmi şopteşte la ureche cât de fericit este că sunt acum cu el. Am fost la un pas de a mă pierde în lumea întunericului, atunci când am aflat adevărul despre relaţia dintre părinţii noştri şi am retrăit toată durerea şi singurătatea copilăriei mele, dar cu ajutorul iubirii lui, am reuşit să depăşesc momentul. Acum suntem nedespărţiţi şi nu ne mai ascundem iubirea.

- Eşti pregătită pentru ziua de astăzi? mă întreabă curios etalându-şi zâmbetul pe care era să-l pierd pentru totdeauna.

- Niciodată nu o să fiu pregătită dar ştiu că trebuie.

- Gândeşte-te că este pentru ultima oară cand vei face asta. Iar eu o să fiu acolo pentru tine. Şi nu voi lăsa pe nimeni să te rănească.

- Promiţi!

- Promit. Nu te voi dezamăgii niciodată.

- Ştiu asta.

Am ştiut mereu că undeva în lumea asta există cineva şi pentru mine. Am ştiut că într-o zi toată durere va dispărea, că viaţa mea care a fost un haos de când am rămas singură, se va transforma într-o viaţă normală şi liniştită.

Am lăsat în urmă trecutul negru şi îndurerat care nu voia să mă mai părăsească şi am ajuns în prezent. Un prezent frumos plin de iubire şi fericire.

- Aş vrea să mai lenevim dar timpul zboară şi riscăm să întârziem, îmi spune Sebastian care era mult mai entuziasmat de întânlire decât mine.

Cu greu mă desprind din patul moale şi la fel de greu mă apropii de dulap pentru a căuta ceva de îmbrăcat. Ochii îmi cad pe o rochie albă, simplă dar în acelaşi timp şi foarte elegantă, care reflectă exact starea mea de acum, dar renunţ imediat realizând că nu este potrivită. Trebuie să aleg ceva sobru. Ceva care să reprezinte trecutul meu. Găsesc o rochie neagră, destul de elegantă şi care îmi scoate în evidenţă tenul alb. După ce o îmbrac, încerc să trag de timp privind spre rochia albă.

- Este mai frumoasă cea albă.

Vocea lui Sebastian mă face să tresar şi încep să-i analizez costumul negru care se încadrează perfect cu cămaşa albă extrem de elegantă făcând ca ţinuta mea să pălească instantaneu atunci când se apropie de mine.

- Dar este albă! Mă gândeam că o rochie neagră ar fi mai potrivită, încerc în zadar să argumentez alegerea făcută.

Fără să mai stau pe gânduri schimb rochiile între ele şi starea de euforie, care mă părăsise de ceva timp, revine imediat ce văd reflexia mea în oglindă.

Privesc perechea de sfere albastre care însoţeşte zâmbetul bărbatului de lângă mine şi încep să înţeleg adevăratul sens al cuvântului noi.

Şoferul care ne conduce opreşte în faţa unei clădiri impozante a cărei scară începea chiar din locul în care am coborât şi continuă până la uşile imense care ocupau toată faţada şi pe care intrau şi ieşeau grăbiţi diverşi oameni.

Probabil nu ar trebui să am atâtea emoţii dar simpla revedere cu femeia care m-a alungat şi m-a acuzat pe nedrept, îmi face inima să-mi sară din piept şi, cu fiecare treaptă pe care o urcăm, nevoia de a fugi cât mai departe de acest loc este din ce în ce mai mare.

Îl văd cu coada ochiului pe Sebastian care este destul de relaxat şi priveşte în jur de parcă ar căuta pe cineva. Abia cand ajungem în faţa uşii şi dăm nas în nas cu Natalia şi David îmi dau seama că după ei se uita. Prezenţa lor nu mă linişteşte aşa cum speram, ba din contră, chiar mă agită şi mai tare, făcând să crească dorinţa de a dispărea cât mai repede de aici.

Doar mâna lui Sebastian care s-a lipit efectiv de mâna mea, mă mai ţine în loc. Chiar şi atunci când prietena mea mă îmbrăţişează, el continuă să mă ţină strâns de mână ghicindu-mi parcă intenţia de a fugi.

Împreună cu prietenii noştri intrăm în holul imens care se afla la parterul clădirii şi ne îndreptăm spre scările care duc la etaj. Aici forfota este atât de mare încât mă împiedică să aud discuţia pe care Sebastian o poartă cu David. Nu aş fi fost interesată de ceea ce vorbeau ei, dacă tonul lor nu ar fi fost unul şoptit, folosit în mod special pentru ca eu să nu aud ceva. Şi poate, dacă Natalia nu încerca cu disperare să-mi capteze atenţia cu diferite întrebări idioate pe care mi le tot punea, nu aş fi avut motive să încep să mă gândesc dacă nu cumva au pus ceva la cale.

La un moment dat ne oprim în faţa unei uşi mari din lemn unde aşteptau mai multe persoane. Reuşesc să-i recunosc pe părinţii lui Sebatian atunci când se apropie de noi şi ne îmbrăţişează fericiţi. Sunt uşor confuză şi tot ceea ce pot săfac este să mă uit insistent la bărbatul care mă ţine strâns de mână şi îmi zâmbeşte ştrengăreşte. Avea aceea privire în ochi care te duce cu gândul la un copil care tocmai a spart vaza favorită a mamei şi a ascuns-o sub preş, făcând să pară că nu a făcut nicio prostie.

Am început să-l cunosc şi îmi dau seama că altul este motivul pentru care noi suntem prezenţi aici, în această clădire, împreună cu cele mai dragi persoane din viaţa noastră. Nu vreau să-i stric surpriza şi continui să arăt la fel de emoţionată ca atunci când am sosit, doar că emoţiile sunt acum de altă natură. Mă simt eliberată că nu trebuie să o întânlesc pe bunica şi nici nu trebuie să aud cuvintele scrise de tatăl meu atunci când şi-a scris testamentul.

Mă abţin cu greu să nu-l îmbrăţişez pe Sebastian atunci când îi întânlesc zâmbetul fermecător pe care nu uită niciodată să mi-l arate.

- Probabil o să fi supărată pe mine, îşi începe discursul cu o voce şoptită.

- Niciodată nu aş putea să mă supăr pe tine, îi răspund pe acelaşi ton.

Nu aş avea motive să mă supăr. Tot ce vrea el este să mă vadă fericită şi ăsta nu este un motiv pentru care eu să mă supăr.

- Din prima clipă în care te-am văzut am simţit că eşti aleasa mea. Timpul petrecut departe de tine m-a făcut să te doresc din ce în ce mai mult iar timpul petrecut lângă tine m-a făcut să te ador din ce în ce mai mult. Te iubesc enorm. Vrei să fi soţia mea?

Nu mă aşteptam chiar la o cerere în căsătorie. Nu acum şi nu aici.

- Da. Vreau să fiu soţia ta. Te iubesc şi nimic nu va schimba asta.

Îi răspund fără să mai stau pe gânduri şi ca la un semn, în faţa mea a apărut un mic bucheţel din trandafiri albi. Uşa se deschide şi un domn mărunţel strigă "Domnul şi Doamna Brown"

- Aici! răspunde Sebastian şi ne apropiem cu toţii de uşa care se deschide larg.

Intrăm în încăperea în care se află deja mai multe persoane şi descopăr câţiva colegi care ne zâmbesc larg. Continuăm să mergem până în capătul celălalt al camerei unde se afla un pupitru iar domnul din faţa noastră ne face semn indicându-ne locul în care trebuie să stăm. Îmi dau seama că de fapt aici este locul unde se oficiază căsătoriile şi îi zâmbesc tandru Domnului Brown care a reuşit şi de data asta să mă surprindă aşa cum face de fiecare dată. Este clar că nu voi reuşi niciodată să-i anticipez surprizele iar el nu se va sătura niciodată să mă surprindă.

....

"Vă declar soţ şi soţie" au fost cuvintele care au dat startul unei noi vieţi în doi. O viaţă în care două persoane au avut curajul să accepte ceea ce simt înainte de a înţelege ceea ce simt.

Sfârşit