Eu.
Un punct pe o coarda de chitara unde fiinta umana apasa pentru redarea unui sunet perfect, acolo ma aflu eu. Construind blocuri inalte din cenusa si praf pe un fir de ata ce le sustine. Probabil dezamagire, la un moment dat, ele se darama si tot ce ramane sunt iluzii. Amintiri? Cu siguranta, peste tot, defapt ele te creeaza. Exact acum o secunda, ca si in urmatoarele, am creat o amintire. Gasim minciuna, parte a intregului ideal, considerata necesara, insa total daunatoare. Se hraneste din tine ca un caine turbat ca mai apoi sa ti lase in vant ramasitele. Te ustura, stiu, dar inveti sa iti asumi vina. Te pierzi in obstacole, in vise si reusind sa speri, atunci vine realitatea si te izbeste de zidul amuzamentului. Crezi ca sunt doar cuvinte lipsite de experienta, stiu si asta, fie ca ma crezi, fie ca nu, nu incerc sa dovedesc nimic, vreau doar sa gasesc si eu bucatica aia de ajutor, pe care toti o primim. La mine inca e ratacita, labirintul asta ma tine captiva . Strig dupa ajutor si ce primesc in schimb sunt rasetele oamenilor care nici acum nu au ajuns la maturitate. Sunt libera, perfect, dar ce folos daca sufletul e gol si inima e in ceata... Hai sa privim cerul, mi a zis, pacat , el de fapt era orb. Furtunile ma calmeaza, ciudat, dar adevarat, ele par miliarde de pacate care se spulbera la contactul cu pamantul. Degeaba avem puterea sa decidem. La ce ma pricep?! Zgomotul ranilor, se aude de la kilometrii departare, dar nimeni nu se ridica din lasitate, nimeni nu lupta cu daunatorul.
Am ajuns la iubire, mare sentiment, nici macar nu stiu daca e un sentiment sau daca imi pot permite sa il scriu. Stiu doar ca e acolo, nu in toate zilele se face vazut si asta ma inspaimanta si cand apare e de neoprit uneori. Un lucru pe care il simti puternic nu poate fi inlocuit, decat cu un altul de aceeasi intensitate. Hai sa zgariem pereti, sa plangem, sa strangem din dinti, sa tipam noaptea pe strada, un mod de a te usura, dar cat poate sa ajute cand tie iti trebuie apa ca sa poti stinge focul dinauntrul tau. Hai sa nu fim tampi si sa realizam ca acest, ce o fi,numit iubire reprezinta cel mai complex pachet al vietii umane. Vine cu tot ce nu iti poti imagina. O poanta tare este ca eu sunt mai confuza de acest 'sentiment', decat de ceea ce scriu. Hai sa nu ne smiorcaim pe aici, dar ajunsa la capatul rabdarilor, eu inca inghit in sec la toate intamplarile care ar trebui sa ma distruga. E ca si cum eu le ajut, le ajut sa ma distruga! Pentru mine moartea nu inseamna mare lucru, decat portalul acela ce ne departe de lumea asta. Nu pot sa nu spun ca imi doresc ca oricine, sa traiesc mult, dar cand va veni timpul, nu o sa ma opun.
Ma repet din nou si din nou, traind aceleasi rani neincetat. Ma macina pe dinauntru gandul ca voi ramane singura intr-o lume plina de pradatori. Nu am niciun stalp de sustinere, s-au prabusit in urma unei invazii de sentimente. Cu ce as putea sa potolesc razboiul din mine, cand eu nici macar nu am puterea sa incep. Ma prefac ca totul merge perfect si sunt nevoita mereu sa ma justific in legatura cu starea mea de euforie. Ce solutie pot gasi, decat sa ma ascund in spatele unui zambet care si-a pierdut de mult proprietatile. Mi-am pierdut de mult calea, drumul pavat cu tortuta e tot ceea ce ma asteapta si culmea e ca nu pare ca fac nimic sa schimb asta. Simt ca se acumuleaza milioane de ganduri intr-un cap care mistuie in flacari. Ma blochez atunci cand trebuie sa actionez pentru mine. Imi datorez multe explicatii, dar fug de persoana neserioasa si falsa care am ajuns. Vreau, chiar vreau sa o schimb, dar micile mele temeri si frustrari ma napadesc ca o adiere de vara. M-am inchis intr-o carapace si am uitat unde am pus cheia, acum doar sper ca cineva o va gasi. Astept increderea. Intotdeauna am crezut ca eu sunt cea mai vinovata facandu-mi prieteni 'straini', insa am relizat ca intr-o lume ca a noastra, cei cu sufletul bun au tot acest instinct de autoaparare, iar ceilalti poarta masti pentru a le ascunde dezgustul. Sunt ratacita intr-un bal mascat, cu toti si-au luat rolurile in serios, poate am uitat eu sa inchid usa. Iti confirm ca nu sunt acea puternica persoana pe care o vezi, e ca si cum majoritatea poarta ochelari, desi nu au nevoie de ei. Vad doar ce vor si omit persoanele care sunt judecate din prima secunda. Nu fac niciodata ceea ce gandesc. Eu inchid porti tuturor, inspaimantata de ceea ce l-am numit 'noi' candva, acum se pare ca am o problema de rezolvat. Pur si simplu nu iau in considerare un lucru important, o piesa din puzzle si apoi ma plang ca am pierdut-o pentru totdeauna.
Slefuim inimi, rupem suflete, construim palate si nu suntem in stare sa ne dezvaluim propriile decizi, ganduri, imprumutam modele infecte de la persoane inselatoare. Trecem printr-un proces in viata si la final descoperim ca am rupt bucatica de baza ce sustinea intregul. Noi suntem decat niste bucati de carne miscatoare presarate cu emotii si rationament. Ne deosebim prin faptul ca fiecare isi instruieste creierul dupa modelul personal. Suntem in situatia in care sa speri te sperie, sa iti doresti te pune pe ganduri. Si as vrea sa stiu multe lucruri, dar sunt prea nepasatoare. Nu cer un ajutor ca si cum ar cere un om aflat intr-o casa care arde, ci un om aflat intr-o capcana conceputa chiar de el. Ei spun ca "așteaptarea moarte n-are" . Eu nu o să susțin aceasta idee, fiindca are moarte, doar ca nu fizica, ci spirituala. Cât de ușor este să pronunți "treci peste", iar cand vine vorba de pus în practică, parca alegerea e tot calea mai usoara. Sunt atat de usor de nevazut, incat as putea tipa si nimeni nu ar intoarce capul. Există oameni în această lume care trăiesc din resturi de speranță, hrănindu-se cu vise.
Secundele mi se par zdrobitoare in cercul de imagini ale vietii. Vreau sa ma prabusesc, imi doresc asta, insa ceva ma tine in agonie. Si nu e iubire asa cum v-am obisnuit, ci frica. Perfect, totul e ok, poate sunt doar un punct din rotundul infinit, dar sa presupunem ca acel punct valoreaza ceva. Oare as mai vrea sa ma las prada obstacolelor?! De ce sa stric eu ceva perfect cu gandirea mea infecta, mai bine imi continui ''profunzimea''. Si da, simt ca am pierdut totul. Tot din vina mea, nu imi pot controla frica si alte "calitati". Si poate ca era singurul care ma putea salva, dar m-am gandit "Oare vreau sa fiu salvata?" Inima striga in disperare ca da, insa mintea preia controlul si se pune ca un zid in fata rezolvarii. Nu am invatat sa controlez asemenea panica. Profesorul din mine refuza sa se arate interesat, fara impuls. Si stau sa ma gandesc, asa voi face cu toata viata mea, o pun pe tusa? Omul realizeaza ce a facut sau ce e in stare sa faca doar atunci cand este pus in fata unei dificultati pe care doar eliminand-o , o va dobori. Mintea coace ceva absurd, de o deosebita neimportanta. Pe langa ea venele curg, zbatandu-se, redand inimii forta de a lupta in continuare. Se desfasoara o lupta, campul de batalie, chiar eu. Ochii, urechile, gura sunt prezente la actiune, dar acesta e singurul prilej. Ca si cum stiai ca se va intampla, dar nu ai puterea sa intervii fara armele necesare. Apare interesant si dispare tragic. Te amageste pentru cateva mii de secunde. Ca si cum faci parte din infern, iar teroarea e stabilita. Am trecut pe acolo, nu am supravietuit, de aceea nu mai sunt un suflet. Cu timpul s-a degradat, s-a scurs, a incetat. Mintea s-a adancit in necunoscut, iar inima zace ca o carne cruda.
