Imaginea din fața mea era mai prețioasă acum decât orice. Ea stătea pe scaun, cu piciorușele ei pe birou, uitându-se la o comedie romantică. Privea atentă, nu voia să uite niciun detaliu. Dinții ei albi îi prind buza de jos încercând să oprească zâmbetul să își facă apariția. Degeaba. Zâmbea, se implica în ce vedea.
E strălucitoare și mai frumoasă ca niciodată. Cu toate că părul ei e prins într-un coc dezordonat. Cu toate că are pe ea pijamale roz cu negru în carouri.
Cu toate că ochelarii îi atârnă pe nas în cel mai caraghios mod. Cu toate că are unghiile pictate în cea mai stupidă culoare, dar ei îi place.
E a mea, și Dumnezeu știe cât de recunoscător sunt pentru asta.
