Orașul în care nimeni nu gândește

2.Căutarea

Ne-am privit câteva secunde fără să ne spunem ceva, pentru că noi nu aveam nevoie de cuvinte. Mi se părea că citeam în ochii tăi toată viața ta. Iar când am lăcrimat m-ai strâns de mână și mi-ai șoptit:

- Nu ești singură! Noi nu suntem niciodată singuri! - îmi vorbea din nou și de data asta eram sigură că rostise cuvintele astea. De data asta erau cuvinte, nu doar gânduri.

Mă șoca felul în care ne priveam, faptul că ne transmiteam atât de multe lucruri fără să vorbim sau fără să ne atingem. Îmi mușcam buza privindu-te și am remarcat faptul că și tu făceai același lucru. Oare oamenii ce gândeau? Eram sigură că nu ar fi înțeles tăcerea de la masa noastră. Îmi doream doar să știu de unde ne cunoșteam, pentru că nu te recunoșteam oricât mi-aș fi dorit.

-Dacă îmi spui numele tău real, îți dau un indiciu... 

Erai ciudat! Mă speria faptul că-mi răspundeai la întrebări chiar dacă eu nu-ți puneam niciuna. Știai că te mințisem și eu nu eram rușinată, doar încercam să înțeleg cum de avem acest contact, cum de reușești să știi ce gândesc fără ca eu să fiu în hipnoză. Era vorba de telepatie, oare? 

Păreai un tip ciudat, asta este clar! Dar cred că înafară de frumusețea ta ieșită din tipar, mă atrăgea relația pe care o aveam, comunicarea pe care o creasem fără să vorbim, fără să rostim cuvinte. Ne cunoșteam de 10 minute și expresia "ne cunoaștem de o viață" aici ni se potrivea de minune. Priveam poziția corpului și vedeam un om mândru, un bărbat puternic care obține tot ce vrea. Asta îmi inspirai atunci și cred că ăsta a fost și motivul pentru care ți-am jucat jocul. 

-O să te numesc Lydia! Dacă mai tâziu consideri că sunt destul de apropiat pentru a-mi spune numele tău, atunci o vei face. Aș vrea doar să știu de ce m-ai mințit? Crezi că sunt ca alții? 

Parcă îmi puneai întrebări la care știai deja răspunsul. Începusem să cred că într-adevăr ne cunoaștem pentru că doar având prieteni în comun ai fi știut câteva lucruri despre mine. Știai că vin cu fetele aici și credeai că au plecat în vacanță și acesta fusese motivul pentru care mă aflam singură în acest local, știai că sufăr pentru că sunt singură și mai știai și că avusesem niște întâmplări neobișnuite cu băieți răi și că acum nu mai aveam încredere în alți bărbați. 

Voiam să știu de ce spuneai că ne-am mai întâlnit, voiam să știu de unde ne cunoaștem pentru că așa mi-ar fi fost mai simplu să fac legătura, și atunci mi-ai expus teoria ta:

-Eu am o teorie, ne cunoaștem cu siguranță dintr-o altă viață și am fost trimiși aici ca să ne întâlnim. 

Am râs de tine, mi se părea amuzant și atunci ai renunțat să-mi mai povestești felul în care ne-am cunoscut de fapt. Noroc că mi-ai explicat mai târziu  și spre surprinderea mea, teoria ta avea o logică, dar la început este mai greu să te exprimi fără cuvinte și să mai înțelegi și lucruri ieșite din comun.

După ce am plecat din acea cafenea am analizat fiecare frază și eram confuză. Deja că întrebările mele nici măcar nu erau expuse, abia dacă le gândeam și tu deja aveai un răspuns pentru fiecare. Problema este că nu îmi dau seama dacă s-a întâmplat cu adevărat așa sau totul fusese doar o conversație imaginară. Eram atât de captivată de ochii tăi, de felul tău de a vorbi și energia pe care o lăsai în jur încât nu am putut să mă mai concentrez pe discuție. 

E mai greu de explicat ce simțeam atunci când tu vorbeai pentru că de fiecare dată când spuneai un cuvânt eu îl aveam deja în minte înainte să-l rostești. Am crezut că este vorba despre intuiție pentru că nu este prima oară când ghicesc cuvintele pe care urmează să le rostească cineva, dar cu tine era total diferit. Tot ce spuneai părea spus de mine, aveam impresia că eu eram cea care răspundea. Mi-ai sucit mințile și m-ai compleșit cu complexitatea ta.