Zăpadă și cenușă

Capitolul 3 - Din foc a rămas doar cenușă

Din foc a rămas doar cenușă

Wellington, 16 decembrie 2018

Lukas se trezi cu razele soarelui care abia răsărise gâdilându-i pleoapele. Șuvițele de păr brunet i se lipiseră de frunte din cauza transpirației. Renunțase treptat pe parcursul nopții la tricou și apoi la pantalonii scurți, ajungând să doarmă complet dezbrăcat, însă tot degeaba. Căldura îi pătrunsese în corp, îl învăluia și îl sufoca, aproape făcându-l să îi fie dor de zăpada de acasă. Nu, nici chiar așa.

Ziua precedentă înotase în ocean, jucase fotbal pe plajă cu niște băieți și își delectase privirea cu trupurile bronzate cu picioare infinit de lungi ale neo-zeelandezelor. Însă soarele nu era așa bun prieten cu oamenii veniți din țări cu zăpadă în această perioadă din an, așa că se alesese cu obraji de culoarea cireșei și un veritabil nas de Rudolf, ca de sezon. Decise să iasă să alerge pe plajă vreo jumătate de oră, înainte ca soarele să ardă din nou ca în iad, plănuind ca restul zilei să îl petreacă explorând colecția de filme a Avei, sub briza aerului condiționat.

*

O putea vedea, parcă, întinsă confortabil pe șezlongul din fața casei, cu pielea abia sărutată de razele soarelui. Încerca să își amintească cum sună vocea ei. Avea întipărite pe retină și derula în minte cu încetinitorul modul în care buzele ei formau cuvinte, felul în care silabele se rostogoleau și răsunau într-un cântec ciudat, melodios în ciuda accentului german pronunțat. Însă oricât de mult se străduia, nu își putea aminti exact melodia. Era precum acele momente în care ai în minte o piesă, însă nu îi poți articula acordurile. Deja devenea frustrant. Lukas își mută privirea spre părul ei, ce aluneca în valuri castanii în lateralul șezlongului, și se întreabă pentru a mia oară cum ar putea denumi culoarea pe care razele de soare o creau jucându-se cu sclipirile naturale ale șuvițelor ei. Să fie arămiu? Auriu? Roșcat? Nu era sigur dacă ar putea găsi nuanța pe paleta de culori. Era specifică ei și nu era sigur nici dacă și-o amintește cum trebuie. Pentru că memoria începea să îi întoarcă spatele, așa cum o făcuseră toți ceilalți. Înaintă un pas spre ea și, simțindu-i parcă prezența, se răsucește spre el și îi întinde mâna, invitându-l. Însă ochii ei de culoarea ciocolatei sunt goi acum, ca două găuri negre fără fund. Degetele lungi care îl chemau adineaori se dezintegrează sub privirea lui neputincioasă, odată cu inima lui Lukas, prefăcută în cenușă. Se obișnuise deja. Se obișnuise să o piardă iar și iar, fără să fie sigur dacă a avut-o vreodată cu adevărat. Așa că se întoarce, călcând nepăsător pe bucățile de suflet ce îi picaseră la picioare. Se obișnuise să nu mai simtă, cel puțin în măsura în care depindea de el. Dacă tot i se căscase un gol nemărginit în suflet, măcar putea profita de el, aruncând acolo toate suferințele.

*

După un duș prelungit, în care își spălă mai mult sufletul decât corpul, Lukas se retrase în sufragerie, mulțumindu-i din nou în minte Avei pentru rezerva de beri din frigider și făcându-și a mia oară mustrări de conștință că el oprise până și curentul electric înainte să plece. Gusturile în materie de filme ale Avei erau năucitoare. DVD-urile treceau de la extrema comediilor romantice după cărțile lui Nicholas Sparks, la ecranizări istorice ale romanelor clasice, ajungând la SF-uri și filme de groază. Nu-și putea contura în minte un chip pe care să-l asocieze numelui Avei. Nu făcuseră schimb de poze, pentru că știau că oricum nu aveau să se întâlnească, dar curiozitatea îl măcina. În Austria era încă noapte, deci probabil că acum Ava dormea în patul lui, în dormitorul lui, acoperită cu plapuma lui. Oare arăta ca brunetele bronzate de pe plajă, înaltă și suplă, cu pioare lungi? Nu găsise nicio poză în toată casa. Aparent Ava nu era genul de femeie care să păstreze portrete cu toată familia aliniate pe șemineu. Nu că ar deține un șemineu. Casa era decorată într-un stil minimalist, aproape formal. Mobila albă și puțină abia acoperea pereții camerei de zi. Singura încăpere ce părea ușor mai personalizată era dormitorul, decorat cu draperii albastre și numeroase pernuțe în aceași culoare, care zăceau acum aruncate pe gresia albă. Hai, doar nu vrei să zici că ea dormea cu patul plin de perne pufoase la temperaturile astea...

Pe noptiera din partea stângă a patului stătea așezat cu grijă volumul „Mândrie și Prejudecată", în ediție cartonată. Așadar, Avei îi plăcea literatura romantică și pre-victoriană. De fapt, aparent îi plăcea literatura în general, căci dormitorul părea singura cameră unde nu domneau ordinea și disciplina. Pe birou erau risipite zeci de manuscrise și cărți de critică literară, iar Lukas abia rezistă tentației de a le pune în ordine.

Până spre seară, Lukas începu să se gândească dacă vacanța lui în Noua Zeelandă fusese cea mai bună idee. Nu cunoștea pe nimeni și nici nu se pricepea așa bine să își facă prieteni. După ce termină de văzut al patrulea film, de data asta o comedie romantică patetică, sorbi ce mai rămăsese din paharul de whiskey, căci nu stabiliseră nicio restricție în privința consumabilelor din locuințe, și se hotărî să își încerce norocul cu vreo neo-zeelandeză. Până la urmă, să fii străin într-un oraș necunoscut trebuie să aibă avantajele sale. Mai ales pentru el. Și cumva, vacanța asta trebuia să își atingă obiectivul: Lukas trebuia să își amintească cum să fie el din nou.

*

─ Așa-i că nu ești de aici?, îl întreabă cu subînțeles o șatenă cu părul creț și lung, așezându-se pe scaunul liber de lângă el la bar.

─ Ce m-a dat de gol?

─ Nasul roșu. Bună, Lukas!

─ Bună..., începe el.

─ Clarissa. Dar poți să-mi zici Clara.

─ Clarissa. De unde știi cine sunt?

***