Seeking Warmth

Cum am construit podul catre inima lui

Povestea ar incepe undeva acum doi ani, cand eu si Tomas treceam printr-un moment deplasat si distant, in care ne intrebam daca tot ce am cules in primul an de relatie are sa fie semanat mai departe, sau vom lasa moliile sa devoreze tot ce suntem "noi".

Totusi, lucrurile s-au petrecut intr-o cu totul alta ordine. Deseori incerc sa imi aduc aminte momentul exact cand am simtit ca sufletele noastre s-au aliniat sau mai exact unit intr-un gand, ca sa ne dea voie sa eliberam tot ce tineam strans in noi de atata timp.
Cu toate ca e greu de descris, fiind atatea straturi ce s-au adunat cu vremea, cred ca a fost ceva mai mult decat o privire sau o conversatie, mai mult decat "te iubesc" sau un sarut, un moment bine gandit de Dumnezeu, cand amandoi eram in ceata, ametiti de confuzie si euforie in acelasi timp.
Deseori cand ne straduim sa concretizam un fapt necunoscut sau misterios, ajungem sa acumulam o presiune interioara, un sentiment sau un gand ce trebuie eliberat. Altfel spus, cati dintre noi nu ne punem intrebari legate de propria relatie, unde se afla ea si ce se va intampla mai departe. Am aflat cu propria inima ca nesiguranta sta in cuvintele nespune ale celui pe care il dorim.
Iar eu imi doream atat de tare sa ii citesc mintile in acel moment, dar intamplarea a facut ca eram la atata departare unul fata de altul, ca pana si ecourile se pierdeau in decor. Si nu ma refer la distanta sufletleasca, ci fizica.
Pe scurt, ca sa dezleg putin siretul si pentru voi, Tomas e fratele Lidiei, prietena mea din liceu. Cred cu disperare ca am trecut de mult pragul de prietene bune, si undeva pe calea pe care am apucat-o impreuna, am devenit surori. Cu Lidiuta am traversat drumuri de care altii ar fi speriati. Si cat de tare mi-ar placea sa cred in ideea de metafora, noi chiar traversam soseaua ca doua copile ce isi doreau sa guste din aroma proaspata si rece a Mcflurry-ului, ca dupa sa discute obosite la miez de noapte despre vrute si avute. Ca orice adolescente neastamparate la inceput de drum, noaptea nu mai era dedicata somnului, ci mai degraba sesiunilor de sfaturi pentru relatii.

Firea mea blanda si nesigura pe sine nu prea m-au ajutat cand venea vorba de relatii. Ca sa spun lucrurilor pe nume, eram varza la conversatii. Timida si fara curaj, mereu am avut un stalp de sutinere in Lidiuta, care era la polul opus. Mereu cu vorbele la ea, increzatoare si aranjata, putea suci mintile oricarui baiat din liceul nostru, fie chiar cu cateva clase mai mare, pentru ca nivelul ei era mereu mai sus.

Nici numele nu ma ajuta prea mult. Alaya e al naibii de greu de pronuntat si multi s-au obisnuit sa ma strige Al, ceea ce suna a nume de protagonist dintr-o piesa de teatru veche. Cu toate acestea, parul meu cret si ochii albastrii imi conturau destul de bine persoana si personalitatea. Nici prea scunda, nici prea inalta, eram catalogata undeva la mijloc. Cat de cat. Insa caracterul meu ascuns de lume traznea spontan de multe ori. Iubeam nebunia, dar nu o nebunie care sa ma duca in coma alcoolica la 4 jumatate dimineata in pragul unui strain dintr-un bloc abandonat din alt oras, condusa de straini care totusi nu-mi vor raul. Nu. Iubeam arta, sa cant impreuna cu prietenele, sa privesc pe fereastra pomii din vecinatate, sa adun flori si frunze si sa le pastrez intr-o carte ca mai tarziu sa imi aduc aminte momentele ce le las in urma mea.

Tomas, pe de alta parte, avea o fire sportiva si un trup atletic, pasiuni legate de sport si iar sport. Foarte sigur pe el si mereu inconjurat de fete, stia cum sa se comporte in jurul oamenilor, ce sa spuna, cum sa se faca placut. Avea o frumusete aparte: ochi mari si caprui, dar foarte calzi si luminosi, par scurt si castaniu, aranjat si cand nu era aranjat, zambet cuceritor care ma intimida de fiecare data, dar sub imaginea de baiat oarecum dur, era bland si onest. 

I-am descoperit aceasta calitate cand una dintre prietenele mele si ale Lidiutei a avut o urgenta si ni l-a lasat pe nepotelul ei Eric in grija pentru ziua aceea. Cat noi pregateam gustarile, am auzit niste chichoteli intr-una din camere, si curioase ne-am apropiat sa vedem ce se intampla. Tomas si Eric se jucau cu tot felul de masinute si comunicau intr-un fel care mi-a facut inima sa creasca de o mie de ori. Nu dupa mult timp a observat cum ne holbam, iar el mi-a zambit putin rusinat dar totusi mandru de situatia in care l-am gasit. Desi nu ne cunosteam de mult timp, am vorbit in diferite situatii, cand draga mea prietena era putin prea ocupata sa se aranjeze sau sa respinga pe cineva.

Dar nici platita nu mi-as fi imaginat ca peste 3 ani de atunci, sensul privirilor, cuvintelor si sentimentelor ce le aveam unul fata de celalalt se vor metamorfoza in cu totul altceva.
-

Aveam tot mai multe lucruri pe cap legate de scoala, dar un plan era bine infipt in mintea mea: petrecerea de ziua Lidiutei trebuia sa fie organizata ca la carte. Ne-am sfatuit cateva zile bune despre bufet, muzica si invitati, iar intr-un final dupa schimbari constante de plan, m-am oferit sa gatesc si sa o scutesc pe Lidia de inca o grija. Fiind mijloc de iarna si extrem de frig, incercam sa iesim cat mai putin din casa pentru cumparaturi, exceptie pentru momentele in care natura decidea sa ne aseze frumoasa ei cortina de nori si aici pe pamant, pe copaci si pe suflete.
Mereu am considerat zapada ceva dumnezeiesc, un fenomen prin care El ne arata cat de frumoasa este lumea si atunci cand cerurile plang. Asa cum tristetea se cristalizeaza in mici solzi de bucurie, si oamenii isi folosesc lacrimile si supararile ca mai apoi sa devina puternici si sa uite pentru cateva clipe de pierderi sau infrangeri.