Zăpadă și cenușă

Capitolul 8 - Let it snow

Let it Snow

Hallstatt, 21 Decembrie 2018

Până când termină de împachetat bagajul și de făcut curățenie în toată casa, se făcu deja patru dimineața. Îi mai rămâneau totuși două ore de somn, înainte să plece către gară și apoi spre aeroport. Ninsoarea abundentă care începuse încă de când era în drum spre casă, cu câteva ore în urmă, se transformase într-un viscol înfuriat ce izbea nemiluit ferestrele casei, făcându-le să se zguduie. Ava încercă să ignore peisajul apocaliptic de afară și să se odihnească puțin. Avea nevoie de energie pentru drumul de douăsprezece ore care o aștepta. Însă creierul ei decide să se dea în stambă tocmai azi și începe să deruleze la nesfârșit imaginile cu acel om ciudat peste care aproape că dăduse cu mașina în drum spre casă.

Bărbatul o privise din mijlocul drumului, nu ca o căprioară speriată pe punctul de a fi făcută una cu asfaltul, ci într-un mod feroce, lipsit de orice teamă. Părea imens sub lumina farurilor și prea puțin dornic să se miște mai repede din drum. Purta o blană neagră groasă pe umeri, iar fața părea incredibil de ridată. Ava se întreabă cum reușise oare creierul ei să rețină atâta informație. Poate că doar își imaginează detaliile, poate totul s-a întâmplat în mintea ei. Cert este că niciun incident nu avusese loc și nimeni nu fusese rănit.

*

Țârâitul îngrozitor al ceasului deșteptător de pe noptiera lui Lukas îi întrerupse coșmarul Avei, făcând-o să sară direct în picioare. Era șapte dimineața și era încă întuneric. Obloanele se izbeau violent între ele și nu ușurau deloc senzația de panică cu care își revenise din visul urât. Se făcea că bărbatul pe care îl întâlnise pe drum venea peste ea în casă, însă nu purta căciula cu care ea îl văzuse cu câteva ore în urmă, ci o pereche de coarne negre hidoase, iar pe fața schimonosită de răutate sclipeau niște colți albi, incredibil de ascuțiți și de însângerați. Era Krampus, era sigură în vis că acesta venise pentru a o pedepsi pentru toate greșelile comise. Când ceasul o trezise, Ava tocmai visa cum Krampus își târăște copitele păroase pe scări în sus, spre dormitorul ei.

Era șapte acum și era deja foarte târziu. Nicio rază de lumină nu reușea să penetreze negura, iar când Ava se uită pe fereastră, se gândi dacă nu cumva coșmarul nu se terminase încă. Aleea din fața casei era complet ascunsă de nămeții imenși de zăpadă și rafalele înghețate împiedicau orice urmă de vizibilitate și izbeau geamurile amenințând să le spargă. Brusc, Krampus urcând scările cu copitele lui hidoase părea cea mai mică problemă.

─ La naiba! Cu ce ajung la aeroport?, se întreabă Ava, retoric din prea multe puncte de vedere.

În primul rând, nu avea pe nimeni care să îi răspundă sau să o sfătuiască. În al doilea rând, era conștientă în adâncul minții ei că nu are nicio șansă să ajungă la gară. În al treilea rând, presupunând că ar fi putut ajunge la gară și lua trenul până la aeroport, niciun avion nu avea cum să decoleze pe o asemenea vreme. Și chiar dacă ar fi încercat vreun pilot performanța asta, ea nu și-ar fi dorit să fie la bord în acele momente. Ura avioanele și pe vreme însorită. Nu exista un verb care să ilustreze ce ar fi simțit pentru ele pe o vreme ca asta.

Furtuna se întețise în loc să se domolească, iar ea rămăsese prinsă în casă, fără niciun mijloc de comunicare. Grozav.

*

Se pare că vacanța mea nu se termină azi, totuși, murmură Ava, zâmbind cu un colț de gură. Poate că încântarea ei ar fi fost mai mare, dacă perspectiva de a muri de foame nu o urmărea din umbră. Încă în pijamale, Ava coboară scările înguste și își târăște picioarele obosite până în cămara lui Lukas. Nu mică îi e uimirea când descoperă pe rafturile pline de praf doar câteva cutii și haine ponosite. Cutiile erau prea sus pe raft pentru a le da jos pur și simplu, înălțimea ei complicându-i existența din nou. Dacă mă cațăr pe rafturi, o să cad și o să îmi rup gâtul, iar Lukas mă va găsi aici, în pijamalele cu Peppa Pig, se amuză Ava, apoi sare și se agață de una dintre cutii, al cărui conținut și-l doboară drept în cap.

─ Aham. Nimic de mâncare. Mă întreb dacă omul ăsta chiar locuiește aici... Sau poate e un vampir care nu are nevoie de hrană, vociferează ea printre strănuturi, scuturându-și din cap o pereche de epoleți pe care recunoscu îndată însemnul coroanei regale a Marii Britanii.

─ Ce face Lukas cu epoleții armatei britanice?

Pentru a-și calma starea irascibilă generată de lipsa alimentelor, Ava începe să scormonească prin cutia pe care o doborâse. Printre mormanele de haine prăfuite, descoperă un mini-casetofon vechi, probabil nefuncțional, și cele două volume din Anna Karenina, legate cu o panglică verde.

─ Literatura n-are decât să îmi țină de foame, se plânge Ava, și își ia cu ea în camera de zi cele două cărți.

Toate familiile fericite se aseamănă între ele; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei, scriu primele rânduri. Ava se ghemuiește în fotoliul de lângă șemineu și se adâncește în lectură, încercând să își amintească de ce nu îi plăcuse literatura rusească în adolescență. Probabil din cauza numelor personajelor, pe care de multe ori nici nu se obosea să le mai citească. Abia trecuse de capitolul cinci, când o bucată de hârtie împăturită zbură din carte. Ava o prinse cu dibăcie, înainte ca foaia să ajungă în foc. Dezbătu puțin decizia de a citi sau a nu citi scrisoarea, însă sfârși prin a ceda tentației. Era mult prea plictisită pentru a mai respecta atâtea principii etice.

Dragul meu,

Promisiunea pe care v-am făcut-o îmi bântuie visele, îmi cutremură nopțile și mă face să mă urăsc pe mine însămi cu fiecare zi. Vă iubesc pe amândoi. Vă iubesc atât de mult încât nu pot alege fericirea unuia dacă prețul ei constă în nefericirea celuilalt. Decizia mea nu are nevoie de așteptare, pentru că am luat-o de mult și nu o voi schimba. După ce ne vom întoarce în Austria, eu voi alege un alt drum, unul pe care îl voi străbate singură, fără niciunul dintre voi. Nu vreau să fiu ca Anna, căci știu că dacă mi-aș permite să dau frâu liber dorințelor mele, aș ajunge exact ca ea. Pentru că, deși vă iubesc pe amândoi, pe tine te iubesc puțin mai mult. Iar liniștea căminului pe care el mi-a promis-o, nu-mi va mai fi suficientă într-o zi. Și atunci, cu ce aș mai fi eu diferită de ea?

Sper să mă iertați amândoi într-o zi.

Cu dragoste,

(H)anna.

Interesant, își zise Ava împăturind la loc scrisoarea și așezând-o cu grijă între foi, acolo unde o găsise. Oricine ar fi această Hanna, cu siguranță iubea literatura aproape ca și ea. Însă paralela între Hanna și Anna Karenina îi făcu părul de pe brațe să se ridice și un fior rece îi străbătu șira spinării când își aminti finalul romanului. Oare până în ce punct puteau fi cele două personaje comparate?

Ușor amețită de somn, de stres și de noua descoperire, Ava se ridică în picioare, își trase pe ea geaca groasă de iarnă, iar pașii o duseră afară către garajul lui Lukas, unde zărise ceva interesant la ultima vizită. Își plimbă degetele peste sticlele așezate înclinat pe rafturile peretelui din față, lăsând o dâră fină pe praful care se așternuse pe ele. Alege, fără prea multă dificultate, o sticlă de vin roșu demidulce, apoi se întoarce în camera de zi și începe să meșterească mini-radioul pe care îl găsise mai înainte în cutie. Drăcia nu voia să pornească nici cu curent, nici cu baterii. 

***