Zăpadă și cenușă

Capitolul 11 - Musafirul

Musafirul

Kandahar, 23 decembrie 2015

Popota era de departe cel mai primitor loc, deși mâncarea avea mai degrabă gust de plastic. Terminaseră aproape de mâncat când Hanna își reluase interogatoriul lui Dougal pe care nu reușise să îl termine în drumul de întoarcere la batalion.

─ Unde ai prefera să locuiești? Într-un oraș mare, undeva lângă ocean, sau într-o pădure?

─ Hmm, nu este o întrebare ușoară. Cred că într-un oraș mare. Mi s-a luat de pustietate.

─ O alegere foarte interesantă, amice.

─ Deci, ce-ți spune despre mine alegerea mea, domnișoară psiholog?

Lukas se întrebase și el de câteva ori ce scop aveau întrebările Hannei. Ea rareori accepta să dezvăluie intenția din spatele întrebărilor picate ca din cer, însă de fiecare dată ținea să precizeze că e important să i se răspundă cu adevărul și numai adevărul. Într-o zi, ea îl întrebase unde și-ar dori să ajungă dacă nu ar exista nicio barieră de timp sau spațiu. El îi răspunsese să și-ar dori să viziteze însăși spațiul, însă nu cel abstract, ci spațiul cosmic, concret, plin de planete și de stele și de praf. Hanna îl întrebase motivul, dar el nu știuse să îi răspundă. Sau poate că păstrase adevărata informație doar pentru el, fără ca el însuși să înțeleagă de ce. Cerul înstelat fusese de câteva ori puntea lui de evadare din Afganistan, însă de prea multe ori norul de fum îi bloca vederea stelelor. „Chiar dacă nu le vezi, ele sunt acolo și te veghează mereu". Așa îi spusese cineva cândva, iar el se agăța de informație și îi atribuia zilnic diferite însemnătăți, uneori concrete, alteori metaforice. Poate că așa erau și sentimentele Hannei pentru el. Poate că totuși existau, poate că erau acolo, dar el nu le vedea. Poate se ascundeau și ele în spatele unui nor de fum, la fel ca stelele.

Nu îi răspunsese niciodată clar Hannei la întrebare. Însă ea îl privea cu înțelegere, de parcă vedea un răspuns pe care nici măcar el nu îl cunoștea. Hanna se pricepea să citească oamenii. Lukas și-ar fi dorit să îi vândă și lui câteva ponturi, iar astăzi părea că e ziua lui norocoasă, căci șatena cu ochi căprui se așezase comod în scaun și începuse să îi explice cu seninătate lui Dougal:

─ Dacă ai fi ales pădurea, camarade, aș fi gândit despre tine că ești o persoană ușor melancolică, căreia îi place să contemple, care este înclinată spre introspecție.

─ Pentru asta nu era mai indicată opțiunea cu plaja?

─ Nu chiar, căci plaja implică spații deschise, o deschidere mai amplă unde se pot desfășura mult mai multe activități. Pădurea e pentru introvertiți, plaja pentru extrovertiți.

─ Și orașul?

─ Orașul, ei bine...

Trecuseră doar două zile de când șase militari ai armatei americane fuseseră uciși de un terorist sinucigaș taliban ce intrase cu motocicleta într-un convoi militar lângă baza aeriană din Bagram. Știau că același lucru li se putea întâmpla oricând și lor. Lukas nu se temea deloc pentru siguranța lui, decizia de a se înrola voluntar în armată și a veni în misiune aici nu fusese una foarte grea. Voise să facă ceva bun pentru civilii inocenți de acolo și nu îi păsa de costurile pe care ar fi trebuit să le plătească, cum ar fi propria-i viață. Vrusese să își demonstreze sieși și celorlalți că nu era deloc așa cum ei, oamenii din jurul lui, îi zugrăviseră portretul. Ce îi îngreuna de fapt situația era prezența Hannei și a lui Dougal, cel din urmă devenindu-i prieten apropiat în timpul instrucției. Pentru ei chiar se temea.