Zăpadă și cenușă

Capitolul 16 - Pași în zăpadă

Pași în zăpadă

Lukas se trezi cu jumătate de corp amorțit și cu o migrenă îngrozitoare. Adormise cu capul pe masă, în mini-laboratorul lui secret, și se simțea teribil. Își petrecuse noaptea lucrând la proiectul la care renunțase când o cunoscuse pe Hanna. Nu dintr-o dorință izvorâtă de nicăieri de a-l termina, ci pentru că avea nevoie de o activitate pentru a nu da buzna peste Jakob și a-l pune la locul lui.

Crezuse la început că Jakob îl ura pentru ce făcuse, ceea ce era, într-adevăr, de neiertat. Nu avea pretenția ca Jakob să îl ierte, când el însuși se detesta pentru asta. Totul începuse ca un joc stupid și se terminase...imprevizibil. Însă ceea ce simțea Jakob se transformase deja în nebunie curată. Amenințarea pe care o trimisese la adresa Avei îl făcea pe Lukas să treacă peste atitudinea spășită pe care o adoptase în ultimii doi ani și să reacționeze, să răspundă în sfârșit insultelor și umilințelor pe care le înghițise atâta timp. Una era să îl tăvălească pe el prin noroi după placul său, și alta era să implice și altă persoană, în ideile lui bolnave de a se răzbuna.

─ Te-am văzut, Lukas, am văzut cum îți scânteiau ochii. Nu înțeleg cum poți să mai privești așa o altă femeie după ce i-ai făcut Hannei, îi zisese el, atunci când îl sunase, amețit de alcool, în mijlocul nopții.

─ Ai băut? Parcă nu mai beai, îi reproșase Lukas.

─ Dar stai fără grijă, e mai bine așa. Am să aștept până când prezența ei va fi indispensabilă pentru tine, și apoi o să vezi și tu cum e să rămâi fără tot ce ai.

─ Jakob, ăsta nu-i un joc, îl avertizase, tot în germană, așa cum decursese întreaga lor conversație, deși Lukas nu își dădea seama de ce.

─ Ba este. Și eu tocmai am făcut următoarea mutare. Ești în șah, frate. Și s-ar putea să pierzi regina.

─ Ai grijă!, îl amenințase, apoi îi închisese telefonul înainte ca Jakob să mai scoată ceva pe gură care ar fi făcut imposibil ca Lukas să nu se ducă peste el chiar în noaptea aia.

Încă buimac de somn, Lukas observă că trecuse bine de miezul zilei. Închis în debaraua fără ferestre, dormise pe scaun și cu capul pe masă fără să realizeze că soarele răsărise de mult.

Cu spatele înțepenit, își târăște picioarele spre ușă, traversează garajul, apoi iese în gerul de afară. Se pare că Ava se trezise deja de ceva timp și dăduse ture prin curte. Mai multe șiruri de pași se îndreptau spre stradă și înapoi spre casă. Un singur rând se oprește în dreptul ferestrei. Urmele sunt pe jumătate acoperite de zăpada care începuse din nou să se aștearnă, însă Lukas tot putu să observe că anumite urme din zăpadă aveau altă dimensiune decât celelalte.

Intră în casă mânat de o energie izvorâtă din grijă și neliniște și descoperă exact ceea ce se așteptase să descopere: casa goală.

Geaca Avei lipsea, precum și cizmele alea urâte maro. Dispariția cizmelor ar fi fost ceva pentru care s-ar fi bucurat, dacă proprietara lor ar fi fost în casă, încălzindu-se lângă șemineu. Însă nu era.

Lukas se întoarce grăbit în atelier, unde își uitase geaca și fularul, și după ce le înhață pleacă pe urmele pașilor, sub amenințarea ninsorii care juca, aparent, în echipa adversă.

Pașii merseseră într-un mod haotic, iar lui Lukas îi venea din ce în ce mai greu să deosebească urmele Avei de ceilalți pași, mult mai mari. După câteva minute de mers, constată cu stupoare că urmele nu se îndreptau spre oraș, ci spre pârtia unde el o dusese să se dea cu sania. Oare ce fusese în capul Avei? Să plece așa, fără să spună nimic, fără să lase niciun mesaj?

Însă un gând încă și mai îngrijorător îl înfioră. Cu neglijența Avei aproape că se obișnuise, deci nu ar fi fost ceva imposibil ca ea să fi plecat de nebună pe pârtie, în lipsa lui. Însă după amenințarea lui Jakob de noaptea trecută, lucrurile nu mai păreau deloc liniștitoare, și orice posibilitate trebuia luată în considerare.

Zăpada căzuse nemiloasă și nu părea să se dea de partea lui Lukas nici acum, când urmele deveniseră aproape invizibile. Ajuns la baza pârtiei, Lukas constată că doar un singur set de pași urcase, celălalt cotise spre dreapta printre copaci. Speră că nu Ava fusese cea care alesese drumul în pădure, căci nu mult după pâlcul de copaci terenul se înclina nemilos la vale. Știa că îndată ce va decide pe care set de pași să îl urmeze, va trebui să își ia adio de la celălalt, pentru că era imposibil să le poată urma pe ambele înainte ca zăpada și acum și viscolul, să le șteargă pentru totdeauna.

Lukas alege pârtia. Nu are un raționament anume, însă speră că Ava nu fusese atât de inconștientă încât să se rătăcească singură în pădure. Începe să urce cât poate de repede, deși plămânii îl ard de la vântul rece, și i se pare că pașii începeau să fie din ce în ce mai deformați, sugerând că autorul urmelor călcase cu repeziciune, probabil alergând. Dacă o urmărise cineva? Lukas își amintește că o mai găsise o dată pe Ava speriată acasă, povestind că văzuse pe cineva la fereastră. Nu îi dăduse atenție atunci, pentru că știa că nimeni nu s-ar apropia de casa lui fără să fie invitat, nici măcar din greșeală.

Pașii Avei se opresc brusc, într-un amalgam de zăpadă din care nu se mai înțelege nimic și formând o urmă mare care se prelinge la vale printre copaci.

Bineînțeles că nu se putea să nu cadă.

Lukas simte cum sângele din vene îi îngheață mai tare decât zăpada în care stă acum cu genunchii și cu podul palmelor. Ăsta avea să fie răsplata lui, prețul pentru greșeala pe care o făcuse.

Rămase acolo, îngropat pe jumătate în zăpadă, până când cerul deveni vinețiu. Nu mai simțea frigul, de câte ori închidea ochii vedea o piatră de mormânt, cu două nume: Hanna Sommer și Ava Campbell. Odihnească-se în pace.

Lipsit de vlagă, dă să se ridice din nămeții de zăpadă care se formaseră pe lângă el. Se prinde cu mâna de crenguțele unui copac aproape culcat sub greutatea zăpezii, și privirea îi cade pe medalionul rămas agățat în trunchiul său aspru. Desprinde lănțișorul cu tot cu o bucată din coaja de copac, apoi începe, instinctiv, să bâjbâie cu mâinile prin zăpadă, fără să știe exact ce caută. În mod surprinzător, lovește cu degetele un obiect mic, ușor, teribil de familiar lui. Înțelege că nu mai exista loc de îndoială și că oricât ar mai încerca acum să se convingă că e o coincidență, nu ar mai putea da lucrurile înapoi.

Suflă zăpada de pe breloc, apoi așază ambele obiectele în palmă: Saturn, cu inelele ei sfidătoare, și un fulg de zăpadă, vulnerabil, firav, și totuși complex și uimitor. Două dorințe. Două din trei. Și cumva, prin alăturarea celor două, Lukas era sigură că și a treia se împlinise. Ea nu uitase și probabil nu avea să uite niciodată. La fel ca el. Și acum se întreabă dacă nu cumva pedeapsa era mai mare decât anticipase. 

***