Zăpadă și cenușă

Capitolul 17 - Praf de stele

Praf de stele

Edinburgh, August 2008

Găsise cu greu prilejul să scape din dormitorul cu trei paturi și să se furișeze în curtea din spate a campusului. Se întunecase bine deja, probabil era în jur de unsprezece, poate chiar douăsprezece. Nu se uitase la ceas, dar știa că se dăduse deja stingerea, și asta se întâmpla la ora zece. Abia așteptase ca Mathias să adoarmă și Freddy să între la duș, pentru a putea ieși din cameră fără să îl întrebe nimeni nimic. Noapte trecută se prefăcuse că doarme numai să nu îl audă pe Freddy povestind iar cum el și prietenii lui microbiști, fani ai echipei Celtic, au dat foc în vestiarul sălii de sport tricoului cu Rangers al unui coleg mai timid. Freddy era foarte mândru de isprava sa, mai ales că fusese ideea lui.

─ Ce faci aici?, aude o voce cristalină, înainte să aibă măcar timp să se bucure de liniștea nopții.

Fata fie îl urmărise, fie întâmplător aleseseră același loc să își petreacă câteva minute în liniște, fără tutorii sâcâitori și fără colegii gălăgioși.

─ Mă ascund, nu vezi?

─ De cine?

─ De oameni.

Nelăsându-se intimidată de răspuns, fata se așază în spatele lui și se întinde pe iarba moale și rece. Instinctiv, el îi copiază gestul pe jumătate, căci doar se așază pe pământ și își răsfiră degetele printre firele umede de iarbă.

─ Ce ți-au făcut?, întreabă ea, de parcă nu s-ar fi identificat cu acea specie.

─ Sunt falși și răi și... Și într-o zi o să îmi câștig dreptul să fac ce vreau și să nu mai trebuiască să mai ascult de nimeni.

─ Crezi în destin?, întreabă ea, de parcă nu ar fi auzit nimic din ce zisese, dar el simțea că îl ascultase, și încă și cu mare atenție.

─ Nu. Tu crezi?

─ Da, oarecum.

─ Ce nașpa. Adică tu crezi că viața ta a fost decisă încă dinainte să te naști.

─ Cred că singurele constante sunt punctul de plecare și cel de sosire. Ce se află între ele cred că depinde de noi.

─ „Destinul nu ne e scris în stele, ci în noi înșine".

─ Shakespeare avea dreptate, nu?

─ Poate puțin. Cine știe? Oricum, interesant atelierul de teatru al domnului Martin. Ai auzit ce a spus proful azi? Sau nu participi la atelier?

Nu se întorsese să vadă dacă o recunoaște pe fată. Erau peste patru sute de elevi de liceu din toată lumea înscriși la școala de vară din Edinburgh și nu își aleseseră toți aceleași materii opționale.

─ Ce anume a zis?, întreabă ea, fără să confirme sau să infirme întrebarea lui.

─ „Știm cine suntem, dar nu știm cine putem fi". A zis că e un citat din Hamlet.

─ Tata îmi spune mereu să încerc să fiu cea mai bună varianta a mea. Cred că mereu există loc de mai bine și de multe ori ne putem surprinde pe noi înșine.

─ Tata spune că nu sunt niciodată suficient de bun. În fine, nu cred că asta înseamnă de fapt citatul.

─ Dar?

─ Cred că ideea este că nu putem avea încredere nici în propria persoană. Că nimic nu e sigur pe lume și că nu ar trebui să luam totul de-a gata. Poate azi suntem buni, poate mâine devenim niște monștri.