Zăpadă și cenușă

Capitolul 28 - II - (Dez)Iluzii

(Dez)Iluzii - Partea a II-a

─ Nu te-ai schimbat prea mult, știi?, îi zice ea, gânditoare, după ce se așază confortabil în pat, în jumătatea dinspre fereastră.

─ Din ce punct de vedere?

─ Îți răspund cu o singură condiție, îi spune jucăuș.

Poate că ar fi trebuit să fie în stare de șoc, însă camera lui Lukas, căldura din interior și prezența lui acolo îi dădeau un nou aer de siguranță. Ca și cum ultimele zile fuseseră un vis urât, iar ea tocmai se trezea și nu era singură. Nu mai era singură. Iar Lukas nu era un străin, chiar dacă trupul ei reacționa straniu la orice apropiere a lui, chiar dacă nu știa precis ce să-i spună sau cum să se comporte în preajma lui. Cumva, în ochii de culoarea nisipului încă exista persoana, sau personajul pe care ea aproape că începuse să creadă că și-l închipuise. Acel băiat misterios pe care îl întâlnise în Edinburgh într-o noapte de august și care îi făcuse cadou o planetă. Și singurul băiat care o ascultase vreodată cu adevărat și care o înțelesese, care îi privise sufletul fără să îi vadă trupul. Chiar și doar pentru câteva clipe.

Lukas o privește expectativ, așteptând să formuleze cerința. Ar putea accepta orice condiție, îi era mai mult decât îndatorat pentru ceea ce trebuise să trăiască din cauza lui.

─ Nu mă lăsa singură la noapte, spune Ava într-un final.

Orice condiție, în afară de asta. Ce voia să spună? Îl ruga să doarmă cu ea? Să o păzească? Sau doar să îi țină companie? Era vreo diferență între cele trei? Cum se simțea în fața acestei idei? După Hanna, nu mai împărțise camera cu altă persoană. Cu excepția femeilor ce erau doar pasagere prin viața lui, cu care își împărțea uneori câte o noapte, dar niciodată mai multe. Iar Ava nu ar face niciodată parte din categoria asta. Ava nu e Hanna, însă abia acum înțelege ce înseamnă asta de fapt. Nu Ava este cea care nu se ridica la nivelul Hannei, ci invers. Pentru că, într-o anumită măsură, Ava fusese acolo tot timpul. Fusese prima fată, femeie, pe care o visase și cu care vorbea uneori în somn, fără să aibă măcar un chip pe care să i-l atribuie. În ultimii ani inima lui bătuse pentru Hanna, și nu e sigur că și-ar putea recupera vreodată bucățica aceea de suflet pentru a i-o oferi altcuiva. Însă în tot acest timp, Ava avusese un compartiment special în inima lui, încuiat cu cel mai performant sistem de securitate, unde nu ajunsese nimeni niciodată. Nici măcar să arunce o privire. Pentru că însăși misterul acelei nopți de august din Scoția îl făcuse pe Lukas să o ridice pe Ava la un nivel ireal, astral, celest, iar acum se temea să înfrunte realitatea. Ca și cum realitatea ar fi putut să îi dea peste ochi nemiloasă și să distrugă și acel colț de inimă care încă mai bătea.

─ Ava...

─ Nu ești obligat să accepți. Nu îmi datorezi nimic, Lukas. A fost alegerea mea să vin aici, așa cum a fost alegerea mea să plec din casă să te caut în ziua aia. Dacă nu aș fi ieșit, probabil nu s-ar fi întâmplat nimic. Așa că încetează să te mai simți vinovat. Dacă nu vrei să rămâi aici, e în regulă. Înțeleg.

─ Rămân, îi răspunde brusc.

Acceptase. Ce fusese în capul lui? Îl luase gura pe dinainte, tocmai pe el. Pe el, care gândea fiecare mișcare și acționa cu precizia unui ceas elvețian. În ultimele zile aproape că îl uimiseră mai mult reacțiile lui, decât situația în sine. Însă Ava nu pare deloc surprinsă de răspunsul lui, de parcă s-ar fi așteptat să accepte din primul moment.

─ Acum e rândul tău. Îmi datorezi un răspuns.

─ Da. Cum spuneam, nu te-ai schimbat prea mult. Aproape că mă surprinde că nu am făcut legătura mai repede. Atitudinea ta... Poate era comună unui adolescent de șaisprezece ani...