Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 2-Lucifer

       <<2. Ultima zi în Canada>>  

                                  

   
                                    _________

    
          Razele soarelui îmi dansează pe fața obosită. Îmi deschid ochii cu grijă, încercând să mă adaptez la lumină.

        Mă ridic buimac și mă îndrept cu pași înceți spre baie. Privesc în oglindă. Tot ce iese în evidență nu este altceva decât trecutul pe care vreau să-l uit.

       Aceiași ochi ciocolatii și lucioși, deși eu nu am pic de speranță. Același păr zbârcit și brunet. Aceeași cicatrice care se prelinge de-a lungul gâtului, amintindu-mi mereu de ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce mă va bântui mereu.

        Se spune că orice rană se vindecă cu timpul, dar oare a mea se va vindeca vreodată? Nu mă refer la însemnul de pe gât, ci la groapa săpată în inima-mi neagră. Încerc de șase ani să uit ce s-a întâmplat, dar nu pot. Secvențe din acea zi blestemată îmi revin în minte chiar și astăzi.

        Mă stropesc cu apă pentru a-mi alunga temporar aceste gânduri și aceeași stare pe care o am de ani de zile, de mii de dimineți încoace.

         După ce mă spăl pe dinți, scormonesc prin șifonier luându-mi o pereche de blugi negri și un hanorac larg de aceeași non-culoare.

         
          Cobor apoi la parter. Merg în bucătărie și-mi iau un pahar de suc, observând un bilețel lipit de frigider. Este de la unchiul Bennet. Îl deschid remarcând scrisul caligrafic și specific al acestuia.

        „Lucifer, eu am plecat să rezolv cu transferul tău. Te rog, până la întoarcerea mea să ai bagajele făcute. Vom avea timp apoi să petrecem o ultimă zi în Canada.
                  
                Cu drag, unchiul Bennet"

     
        Deci chiar ne vom muta? Asta chiar se va întâmpla?

       Urc în camera mea luându-mi o țigară de pe noptieră. Mă fac confortabil pe pat și îmi aprind țigara uitându-mă atent la aceasta.

         Încep să inhalez fumul care mi-a fost alături în acele momente de cumpănă. Țigările ajută, iar cine nu e de acord nu știe nimic. Nu știe cum e să te trezești în fiecare dimineață cu aceeași stare de sictireală. Nu știe cum e să îți dorești să nu te fi născut niciodată. Nu știe nimic.

         De aceea mai bine tace. Mai bine nu spune nimic. Fiindcă nu poți judeca pe cineva dacă nu ai fost în pielea lui. Nu poți judeca pe cineva dacă nu ai trăit ce a trăit el.

        Am început să fumez de la paisprezece ani și de atunci nu m-am mai oprit. Până la urmă, de ce aș face-o? La început, unchiul Bennet nu a fost de acord, dar văzând că nu mă poate opri, s-a comformat în final cu situația.

        Termin țigara și o pun în scrumiera de pe noptieră. Mă ridic  din nou de pe pat cu o lene de zile mari. Încep să-mi scot două valize din șifonier și să îmi fac bagajele. O valiză este ocupată doar de hanoracele mele. E mai ușor să îmi pun gluga pe cap și să ascund cicatricea. Să îmi ascund trecutul. Prefer să mă considere lumea ciudatul anti-social, decât să le văd fețele ce mă compătimesc.

        În timp ce caut printre sertarele dulapului, dau de o poză veche. Eram eu, mama și el. Eu stăteam în brațele mamei, iar monstrul ăla stătea sprijinit de canapeaua maro în picioare. Mi-ai distrus viața. Ești fericit? Te gândești vreodată la câtă durere mi-ai provocat? Normal că nu! Te gândești doar la tine! Sper că ai primit ceea ce meriți. Te urăsc.

       Rup apoi porțiunea de hârtie în care apărea și acel ,,om". Îmi scot bricheta din buzunarul blugilor și îi dau foc dintr-un capăt. Arde încet. Așa am ars și eu și încă o fac. După ce poza este arsă complet nu rămâne decât cenușă. Nu mai rămâne absolut nimic. Asta ești pentru mine, un nimic.

        Privesc apoi fața mamei. A fost mereu o femeie cu zâmbetul pe buze. Pielea sa albă, ochii săi ciocolatii și părul său șaten deschis vor rămâne mereu întipărite în mintea mea. Rămân ațintit la poza pe care o aveam în mână pentru câteva minute, fiind întrerupt de glasul mult prea cunoscut al unchiului meu care intră în cameră.

         — Lucifer am rezolva— se oprește când vede poza din mâna mea.

         — Unchiule, euㅡ

          — Și mie îmi e dor de ea, spune el, apoi îmi pune mâna pe umăr, privindu-mă compătimător.

          — Da... asta e. Ai rezolvat? spun eu luând o altă vorbă și punând poza în buzunar.

          — Hă? Aa... da. Acum, ce zici? Mergem să ne plimbăm ultima dată prin Canada? întreabă el, oferindu-mi un zâmbet trist.

     Știu unchiule. Știu că și ție îți e dor de ea. Până la urmă e sora ta.

          — Da. Cum zici.

          — Haide.

         Mergem apoi spre porshceul gri. După ce ne-am urcat în acesta, mi-am pus rapid gluga, nevrând ca cineva să mă vadă.

            — Cât timp te vei mai ascunde după gluga aia Lucifer?

           — Pentru totdeauna sună bine, îi zic fără pic de ironie în glas.

           — Nu îți poți ascunde trecutul Lucifer.

           — Unchiule, nu vreau să vorbim despre asta.

            — Bine. Ai dreptate, spune el și își dă ochii peste cap.

         Îmi scot apoi o țigară, aprinzând-o cu bricheta. Unchiul meu îmi trage o privire ascuțită și aspră, dar eu nu îl bag în seamă. Trag fumul ce a devenit drog pentru mine și arunc țigara aproape terminată pe geamul deschis.
  
         Privesc apoi pentru ultima dată priveliștea din orașul ce m-a găzduit atâția ani. Inspir aerul rece dar curat specific Canadei. Îmi va fi dor? Nu cred. Nu am nimic aici foarte special de care să îmi pese.

     

        După două ore de mers încontinuu cu mașina, ne-am oprit la cel mai luxos restaurant din Canada, aici fiind ultima  noastră masă din orașul acesta— cel puțin până vom mai veni aici.

      Mesele cu fețe albe se îmbină frumos cu scaunele de culoarea sângelui, aceste două culori făcând ca restaurantul să pară foarte elegant.

       Eu îmi comand niște paste, în timp ce unchiul meu se rezumă la niște carne de grătar cu salată.

       După ce ne-am întors acasă, am pus toate bagajele în mașină pentru a nu mai avea de făcut asta mâine dimineață. Am plecat apoi fiecare în camera sa. Unchiul în a lui, eu într-a mea.

       Deci de mâine voi pleca de aici. Voi fi din nou retrasul liceului. Voi schimba aerul rece cu aerul înăbușitor din Florida. Voi începe un nou capitol din viața mea.

      Sper să fie mai bun decât cele de până acum.

           Pa-pa Canada, salut Florida!

        Spun acestea în minte, iar apoi mă întind pentru ultima oară pe patul meu confortabil. Adorm într-un târziu gândindu-mă la ce voi face în continuare.

  __________
Mamă, acum când văd cât de prost este capitolul ăsta, realizez ce mult am evoluat într-un an😂😂👌