Zăpadă și cenușă

Capitolul 29 - Anestezie

Anestezie

Hallstatt, 28 decembrie 2018

Lukas se trezește în dormitorul complet luminat și știe numaidecât că ceva nu e în regulă. Ațipise cu Ava cuibărită pe pieptul lui și se trezise cu ea la câțiva centimetri de el, acoperită până sub nas cu plapuma și respirând regulat, cu buzele curbate într-un zâmbet ce te făcea să crezi că totul e perfect în lume. Însă ce îl sperie pe Lukas e sentimentul ce îl încearcă, senzația că abia s-a trezit dintr-o comă îndelungată. Dormise neîntrerupt toată noaptea și nu avusese niciun vis, niciun coșmar, nimic. De parcă toate himerele și monștrii din mintea lui îi întorseseră spatele, ignorându-l. Nu ar putea spune cu precizie când fusese ultima dată când dormise așa, însă trecuse mult de atunci. Prea mult să mai țină minte. Noaptea trecută nu îl duruse nimic, iar acum părea proaspăt ieșit de sub anestezie.

─ Te holbezi la mine, MacKenzie?, întreabă Ava, privindu-l pe sub gene și printre șuvițele de păr ce îi căzuseră pe față.

Nu își dăduse seamă că se trezise. Era prea preocupat să se gândească care era formula magică pentru o noapte ca cea precedentă. Poate că oboseala și stresul își spuseseră cuvântul.

─ De ce alegi mereu să mă strigi după numele britanic?, întreabă el, dezgolindu-i fața de atingerile firelor de păr.

─ Nu știu. Cred că ți se potrivește mai bine. Lukas Holzer Mackenzie, pronunță ea, vrând să vadă cum sună numele lui pe buzele ei.

─ Ce-i drept, nu mi-a plăcut niciodată numele Holzer. El al tatălui, adaugă.

Ava nu mai spune nimic, ci întinde sfios palma spre fața lui Lukas. Începuse să îi crească puțin barba și părul îi era răvășit. Între tentația de a-i mângâia obrazul, ce presimțea că avea să se simtă țepos, într-un mod plăcut, alege să își răsfire degetele printre șuvițele de păr negre ce îi cădeau jucăuș pe frunte.

─ Ava Rosaline Campbell, rostește Lukas drept răspuns, iar mâna Avei se oprește, înmărmurită, la câțiva centimetri de obrazul pe care voia probabil să îl mângâie, apoi se retrage ca arsă.

─ Unde ai auzit numele ăsta?, întreabă Ava, izbită de o realizare dureroasă.

Deși nu se clintise niciun milimetru, pare acum la kilometri depărtare de el.

─ Nu te cheamă așa?

─ Nu. Și te-am întrebat altceva, Lukas. Unde ai auzit numele ăsta?

─ Nu l-am auzit. L-am...

─ Citit, termină ea propoziția. În jurnalul meu. Mi-ai citit jurnalul.

─ Nu!

─ Nu?, îl întreabă sarcastică.

─ Nu...chiar. Ava, nu am știut că e jurnalul tău. Și când mi-am dat seama, era deja prea târziu.

─ Prea târziu să ce, Lukas?! Să te oprești din citit??

─ Nu! Nu e deloc așa. Nu l-am terminat!

─ O, săracul de tine. Vrei să îți dau și volumul doi? Spoiler alert! Nu s-a terminat frumos, îi răspunde, ironic.

─ Ava...