Zăpadă și cenușă

Capitolul 30 - I - Ecouri

Ecouri

Partea I

Jakob intră nesigur în casă, scanând încăperea în căutarea Avei, care se ridicase în picioare, sau mai bine spus într-un picior, imediat ce îi zărise silueta în dreptul ușii.

─ Hei, ești bine?, o întreabă el, apropiindu-se. Îmi pare foarte, foarte rău.

Ava se întinde spre el și îl cuprinde cu brațele, odihnindu-și capul pe pieptul lui. Nu vedea neapărat un refugiu în Jakob, însă avea nevoie ca, măcar pentru câteva secunde, cineva să strângă la loc bucățelele din ea, pe care începuse să le piardă una câte una prin Austria. Instinctiv, Jakob o înconjoară cu mâinile.

─ Mie îmi pare rău. Ai stat în arest din cauza mea, începe ea.

─ Șș, liniștește-te. Meyer m-a îndopat cu cafea și m-a luat drept psihologul lui. Nu te gândi că m-a încuiat într-o celulă. Deși poate că ar fi fost mai bine, spune Jakob cu o mină serioasă, reușind să obțină câteva hohote timide din partea Avei.

─ Eu..., începe Lukas, stând în mijlocul încăperii și contemplând imaginea din fața lui, cu Jakob îmbrăcând-o parcă pe Ava în brațele lui, protejând-o așa cum el, Lukas, nu știuse și nici nu încercase să o facă. Eu ies să iau puțin aer.

Ava îi evită privirea, pentru că ochii ăia de culoarea nisipului erau principalul motiv pentru care marea verde-albăstruie din privirea ei începuse să se dezlănțuie. Pentru că în timp ce buzele lui Lukas formulau non-sensuri menite să îi mintă pe amândoi, ochii scăpărau scântei de diamant, dovedind că în toată cenușa despre care vorbea el că îi umpluse sufletul, încă mai exista o flacără slabă, dar suficientă pentru a înălța pasărea Phoenix. Însă Ava nu e sigură dacă ar trebui să fie ea cea care luptă pentru ceva în ce el nici măcar nu crede. Probabil că Jo ar fi de acord. Mereu o certa pentru că încerca să „repare oameni". Oare ce ar spune acum?

Fără să aștepte vreo confirmare, pe care probabil nu ar fi primit-o oricum, pentru că Ava și Jakob amuțiseră, Lukas se îndreaptă spre ușă, răsucește mânerul și deschide, dezvăluind silueta lui Dougal oprită în prag și cu mâna strânsă în pumn, pregătit probabil să bată.

─ Minunat, exclamă Lukas. Reuniune de familie, spune, gesticulând cu mâinile în aer. Vrea cineva cafea?

Intră înapoi în casă, deși nu apucase cu adevărat să iasă în niciuna dintre încercări.

─ Vă rog, faceți-vă comozi, simțiți-vă ca acasă, continuă, pe o tonalitate ușor cam ridicată și gesticulând în continuare în drumul spre bucătărie.

─ Ce are ăsta? I-a venit ciclul?, întreabă Dougal în șoaptă, îndreptându-se spre Ava și Jakob, care puseseră deja o distanță considerabilă între ei.

Cei doi ridică din umeri, încercând să nu izbucnească în râs.

─ Și tu ce cauți în picioare?

─ Sunt bine. Nu mai e așa umflat.

─ Dar o să fie, dacă nu stai naiba în pat, cu piciorul în sus. Nu te mai da vitează.

─ Ce ai?, întreabă Jakob, coborându-și privirea spre glezna bandajată a Avei.

─ Nimic important. Aparent, am călcat strâmb, spune ea, râzând.

─ Probabil că o să apară și Meyer, în orice moment. Așa că am făcut mai multă cafea, spune Lukas, intrând înapoi în cameră și îndreptându-se direct spre Ava, pe care o prinde blând de umăr și o așază pe canapea, ocupând el locul de lângă ea.