Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 3-Lucifer

<<Fata 'Du-te naibii'>>

︎

_______
                                   

     Ziua cea mare a venit. Nu cred că mi-ar putea simți nimeni "entuziasmul".

      De astăzi voi începe o nouă viață. De fapt... doar un nou capitol. Sincer aș vrea să pot apăsa un buton pentru toate momentele neplăcute din viața mea. Să le pot pune pauză sau să le dau next fără să le văd. Aș vrea să fie așa simplu totul.

      După ce am ajuns în Florida, m-am instalat rapid și apoi am mers să văd împrejurimile. Aerul era mai diferit. Era mai sufocant și mai poluat într-un fel. Copacii erau acum uscați, iar pe jos nu vedeai decât urmele săpate adânc în zăpada foarte subțire a celor care au trecut pe acolo. În toate direcțiile puteai vedea mii și mii de ornamente specifice sărbătorii hiemale.

      Mie nu îmi place Crăciunul. Bine, nu mai îmi place. De atunci, mamă. De când ai plecat. Tot farmecul lui a dispărut și odată cu el și entuziasmul meu nu doar pentru acea sărbătoare, ci pentru tot în general.

      Mă așez pe o bancă, după ce dau la o parte puțina zăpadă așternută pe ea. Îmi aprind o țigară, inspirând fumul ce a devenit un adăpost pentru mine, un refugiu.

        — Pot să mă așez? aud pe cineva întrebând.

       Dau din cap aprobator.
       O privesc pe sub glugă.

      Ochi albaștri. Păr blond. Piele albă.

        Mă întorc apoi la țigară. O termin și încep o alta. Dau să inhalez fumul, când văd mâna fetei ce stătea pe bancă pusă pe țigară.
   
       — Te arzi fraiero! țip când observ că degetul ei este pus deasupra capătului aprins.

       — Mai bine așa. Nu știi că țigările îți fac rău?

       — Nu știi că nu e bine să te bagi în viața altora? îi spun pe un ton rece și calculat aprinzând o altă țigară.

      Nici de data asta nu am avut noroc. Idioata mi-a rupt-o de la jumătate.

       — Tâmpito! Ce dracu' ai?

       — Nu vorbi așa! Și nu aș avea nimic dacă tu ai lăsa hârtiile alea otrăvite la o parte!

       — Cu ce drept îmi rupi tu țigara? Nici nu ne cunoaștem!

      — Da exact! Angel Winstow, zise ea întinzându-mi mâna.

       — Du-te naibii, spun eu ridicându-mă și plecând instant.

       — Mi-a părut bine „du-te naibii"! o aud strigând din spatele meu.

      Nebună.

      Cu ce drept se bagă peste țigările mele? Auzi la ea, cică fac rău! A trăit ea ce am trăit eu? A suferit ea cât am suferit eu? Știe ea cum e să te trezești dimineața simțindu-te ca ultimul rahat?

    Are habar cum e când dai cu pumnii în pereți până când sângele îți curge necontenit, dar nicio amintire nu se pierde? Știe? Simte? Nu! Nu are habar. Și nici nu va avea vreodată, așa că mai bine își vede de treburile ei.

         Ajung acasă și merg direct spre camera mea, nebâgându-l în seamă pe unchiul meu.

        Mâine va fie prima mea zi în noul liceu și șansele de acomodare sunt... ăă da, sunt de 0%.