Zăpadă și cenușă

Capitolul 30 - III - Ecouri

Ecouri

Partea a III-a

          Bradul împodobit și încărcat de luminițe trona maiestuos în centrul orașului Hallstatt, înconjurat de zecile de oameni ce își ciocneau paharele de șampanie și își urau un an nou plin de împliniri. În privința împlinirilor, Ava nu era prea convinsă, însă știa cu certitudine că avea să fie un an încărcat de provocări. Întâmplările din ultimele zile treziseră în ea o sete de aventură pe care nu o experimentase niciodată, o făcuseră să înțeleagă că aproape că își irosise tinerețea agățându-se de orașul natal și ascunzându-se în spatele părinților uneori exagerat de protectori, în ciuda faptului că parte din nefericirea prin care trecuse în ultimii ani se datorase dorinței lor de a o împinge spre un viitor așa-zis prosper și liniștit alături de bărbatul ce se dovedise a fi complet nepotrivit. Ava știuse din prima clipă că ea și Noah funcționau pe frecvențe diferite, însă cumva, relația lor păruse să meargă. Începuse să creadă că dragostea e mai degrabă un proces de autosugestie, că sentimentul de comoditate și lejeritatea care o încercau când își petrecea timpul în prezența lui Noah se vor metamorfoza mai târziu într-o dragoste pasională. Însă scânteia care îi unise la început nu se transformase într-o flacără, așa cum bănuise ea, ci se stinsese la prima adiere de vânt. Dar zarurile fuseseră aruncate, Ava îi devenise logodnică stimabilului avocat Noah Martin și era prea târziu să mai dea înapoi. Sau așa crezuse, înainte ca domnul Martin să își facă de cap cu Renata Reyes, procurorul care lucra la același caz cu Noah. Ava nu poate spune cu precizie dacă descoperirea făcută în acea zi de decembrie, când se întorsese mai devreme cu o zi de la o conferință, îi zdruncinase întreg universul și îi dărâmase toată stima de sine, sau dacă se simțise eliberată de o promisiune care începuse să o macine încă dinainte să apuce să spună da în fața ofițerului de stare civilă. Probabil că în realitate, ceea ce simțise fusese o simbioză a celor două trăiri, atât de contradictorii. Asta ar explica râsul isteric care o copleșise când deschisese inocent ușa dormitorului lor și se împiedicase de un pantof roșu stiletto. Cu pantoful Cenușăresei în mână, Ava se întrebase în a cărui frunte să înfigă tocul ascuțit ca un cui: în a roșcatei cu picioare lungi și, aparent, o pedichiură perfectă, sau în a lui Noah, care o privea șocat invocând zeci de scuze pe secundă, ininteligibile, de parcă suferea de o irecuperabilă întârziere mintală. Însă nu alesese niciuna dintre variante. Doar râsese isteric, apoi coborâse în bucătărie să pregătească ciocolată caldă.

          Situația fusese simplă. Noah Martin fusese obligat de circumstanțe să accepte anularea logodnei, care aducea oarece prejudicii reputației familiei. O despărțire rapidă și definitivă fusese singurul lucru pe care Ava îl ceruse pentru a nu face publice motivele anulării, motive ce nu ar fi adus prejudicii reputației ci ar fi distrus-o complet. Relația dintre Noah și Renata reprezenta un imens conflict de interese, care ar fi pus punct carierelor celor doi. Așa ajunsese Ava să locuiască singură pe malul oceanului, unde nu făcuse altceva decât să se dedice în totalitate cercetării și scrierii tezei. Indubitabil, viața ei „de după teză" era o nebuloasă completă, pentru că nu își făcuse timp și pentru planul B, în caz că o carieră universitară în Wellington nu avea să fie posibilă. Și cumva, în loc să o doboare, experiențele din Hallstatt o activaseră și îi readuseseră pofta de viață. Avea multe de recuperat.

          ─ Pentru noi începuturi!, spune Jakob, ciocnindu-și paharul de cel al Avei și sorbind din lichidul auriu cu aromă de piersică.

          ─ Pentru noi începuturi!, răspunde Ava, copiindu-i gestul.

          ─ Îmi pare rău că Lukas nu a onorat invitația, murmură el, înclinând balanța spre o atmosferă mai degrabă apăsătoare.

          Fiorul rece care o străbate nu are legătură cu rochia neagră lungă crăpată până sus pe picior, pe care Sophie i-o dăruise pentru Revelion, și pe care o purta în ciuda celor zece grade sub zero.

           ─ El... El are niște lucruri de rezolvat. Cu el însuși. Prezența mea ar fi înrăutățit situația, răspunde mecanic, ca și cum ar fi repetat propoziția de nenumărate ori, încercând întâi să se convingă pe ea însăși de semnificația cuvintelor.

           O durea, o durea într-un mod în care nu se așteptase. Însă își construise cu ani în urmă un buzunar special al minții unde continuase să înghesuie toate momentele care îi frânseseră vreo bucățică din suflet. Încercase să îl înghesuie și pe Lukas acolo în ultimele zile, însă părea să nu încapă în niciun chip. Ava îi întorsese spatele în urmă cu zece ani și o făcuse din nou acum. Dar Lukas nu mai era băiatul de șaptesprezece ani, ci bărbatul de douăzeci și șapte, și deși și-ar fi dorit mai mult decât orice să privească cerul plin de artificii alături de el acum, știa că și ea și artistul ei aveau de găsit niște răspunsuri mai întâi.

          ─ De ce crezi asta?

          ─ Noi... Ne-am cunoscut în urmă cu zece ani. Nu suficient de bine încât să ne recunoaștem din prima după atâta timp, însă am împărtășit niște momente. Cred că acum e momentul ca el să se redescopere pe sine, înainte să... Nu sunt sigură dacă eu..., începe Ava, însă lasă fraza neterminată atunci când observă că vocea începe să îi tremure.

          ─ Știam eu că e mai mult din poveste decât mi s-a permis să știu.

          Intuitiv ca de obicei, Jakob nu mai insistă cu întrebările, deși curiozitatea îi măcina sufletul.

          ─ Sunt absolut convins că într-o zi vom sta toți trei în fața unui șemineu arzând, cu câte o cană de vin fiert în mână, iar voi doi îmi veți povesti pe îndelete toată nebunia asta. Dar până atunci, ce zici de o ciocolată caldă? Deși ești splendidă în rochia aia, pun pariu că frigul nu e prea prietenos cu ea.

          ─ O ciocolată ar fi minunată, aprobă Ava zâmbind sincer.

*

         În casa bunicii Helena, la capătul micului Hallstatt, razele palide ale lunii se strecurau misterios în dormitor. Nu mai era nimeni acasă. Lângă piciorul biroului, sub scaunul cu tapiseria măcinată de vreme, stătea mototolită o bucată de hârtie. Căzuse din buzunarul hainei cu miros de fum și cenușă, pe când doi tineri ale căror trecuturi se intersectaseră timid în urmă cu mulți ani, își coborâseră în sfârșit barierele sufletului, protejați de întunericul nopții. Pentru că întunericul nu e tot timpul rău. Uneori, el îi îmbracă în hainele sale pe îndrăgostiți, ascunzându-i de relele lumii.

          Pe mocheta îngălbenită de vreme, bucata de hârtie mânjită de cerneală din pricina zăpezii cu care împărțise buzunarul, ascundea și ea un mare secret. Cuvintele mâzgălite ce își dezvoltaseră o personalitate proprie și alunecaseră în jos pe foaie, aveau să schimbe cursul evenimentelor viitoare, dacă numai le-ar fi descoperit cineva, dacă existența nu le-ar fi fost negată cu asemenea vehemență: 

„Când pionul ajunge la capătul tablei de șah, poate deveni regină. Tu alegi ce vrei să fii. Cine vrei să fii."

***

În primul rând vă urez tuturor un Crăciun fericit și luminat!

Așa cum v-am promis, astăzi am terminat de publicat primul volum din „Zăpadă și cenușă". Însă povestea Avei și a lui Lukas nu se încheie aici ci, așa cum ne-a spus și Lukas în capitolul anterior, abia acum începe. 

Am început deja să lucrez la al doilea volum, însă nu vă pot spune de pe acum cât timp va dura până când va fi gata. Vă pot spune însă că în partea a doua vom descoperi aventurile Avei și ale lui Sophie în Viena, ne vom reîntâlni cu Clarissa și Joel, cu Jakob și bineînțeles cu Lukas. Iar povestea lui Hans va fi și ea clarificată, până la urmă. Însă nu astea erau toate întrebările cu care am rămas, nu-i așa? Oare cine a răpit-o pe Ava și de ce? Vă promit că vom afla împreună.

Sărbători fericite tuturor și o vacanță de poveste!

Vă îmbrățișez pe toți,

UneDameBlanche.