Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 12-Angel

,,Am un bulgăre drept armă"

___

                                 
 

     După ce am vorbit cu directorul și cu domnul Simon, am fugit plângând pe holurile liceului, fără a-mi păsa dacă cineva mă vede sau nu.

      Am ieșit fulgerând din instituție, dorind să mă opresc, în locul în care picioarele mele aveau să spună stop.

      
     Nu voi permite asta. Anastasia nu va păți nimic.

 
     Pașii mei se îndreaptă înspre parcul central, în timp ce ochii îmi devin din ce în ce mai împânjeniți. Mă așez pe iarba plasată în fața lacului. Inspir aerul curat. Mult mai bine.

     Îmi duc mâna la față și simt că lacrimile prelinse pe obrajii mei albi, mai au puțin și îngheață din cauza gerului aprig. Cred că astăzi este cea mai rece zi de iarnă întâlnită vreodată!

      Aud apoi în spatele meu niște pași, poziția mea devenind instantaneu mai rigidă.

      — Mă jur. Ești cea mai ciudată ființă pe care am întâlnit-o vreodată, spune cel din spatele meu; eu dându-mi seama imediat de apartenența vocii.

     Este vocea ta. Vocea ta specific de groasă și sufocant de calculată. Nu o pot confunda nici dacă aș vrea și sincer nu văd de ce aș vrea.
     
   
     Mă întorc cu fața la el și nu sunt deloc surprinsă când îi văd hanoracul alb, cu gluga ce îi acoperă mai toată fața.
 
      Mă ridic în picioare și simt durerea provocată de atâta alergat, cum se furișează ușor-ușor în toți mușchii mei.

      Nu îndrăznesc să îi spun nimic. Mi-e frică că vocea mă va trăda. Mi-e teamă că în loc de un zâmbet, pe fața mea se vor așterne lacrimi. Nu vreau să mă vezi așa.

       — Îți faci program? 
  
       — P... poftim? îl întreb neînțelegând la ce se referă.

        — Într-o zi râzi până nu mai poți, iar în alta spui că ai aflat că vine sfârșitul lumii.
   
        Tac. Are dreptate. Într-un fel asta am și aflat. Anastasia este lumea mea și dacă nu voi reuși să schimb ceea ce vrea să facă domnul Simon, atunci, pot spune că lumea s-a sfârșit cu adevărat pentru mine.

 
       Mă așez din nou pe iarba înghețată și privesc în gol, neavând un punct anume în care privesc. Îl simt apoi pe Lucifer, care se așează lângă mine.

       — Nu te țin minte chiar așa tăcută, îmi spune el și dacă nu mă înșel, îi scapă un râset minuscul.

        — Mda. Am avut o zi proastă.

        — La începutul zilei nu erai așa. Ai fost tu cu adevărat, până să mergi la direcțiune.
      
      Lacrimi se luptă să iasă pe obrajii mei, iar eu încerc să le țin captive, deși nu prea reușesc.
 
      De ce trebuie să te bagi peste tot? Mai bine era când nici nu voiai să mai ai prin preajmă. Nici acum nu este vreo mare schimbare, dar parcă simt că vrei să afli mult mai multe despre mine. Și asta dintr-o dată. De ce ?

      Îmi mut privirea la băiatul din stânga mea. Încerc să schițez un zâmbet cât de cât credibil. Trag aer în piept și încerc să găsesc cuvintele potrivite.