Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 16-Angel

,,Adevărul este o lecție de viață"

                                     ___

       
     Mă întorc spre el și dau să spun ceva, dar pot jura că un nod în gât a vrut neapărat să apară fix acum.

      — Haide, Angel, spune-mi ce s-a întâmplat.

       — Eu...

    
     Am privirea ațintită în pământ. Cuvintele par că nu mai își au locul, iar eu nu dau vreun semn că le oblig să iasă din gură.

      Îi simt apoi degetele lungi și reci cum îmi ridică bărbia și îmi ajustează privirea la același nivel cu a sa. Tremur, iar fiorul apăsat ce îmi traversează șira spinării, este total străin simțurilor mele și nu cred că tăria corpului meu este îndeajuns de puternică, încât să reziste tentației înfundate de a se face una cu pământul.

      — Ce ascunzi îngeraș?

    Vocea lui este acum mult mai călduroasă și am ciudata senzație că vreau să stau jos.

     Nu îi răspund, ci doar îl îndemn să mă urmeze.

     Intru în spital, cu Lucifer pe urmele mele. Pot jura că mă ard3 cu privirea și pot să îi aud chiar și întrebările încă nerostite.

      Probabil se întreabă ce fac aici. Posibil să îl șocheze faptul că în ultimele ore am spus mai puțin de zece cuvinte. Este învățat ca eu să fiu cea care îi desface gândurile și nu îl lasă să stea liniștit, iar acum de abia dacă mai am idee ce ar trebui să îi răspund când mă întreabă ceva. El nu e obișnuit cu această Angel. Nimeni nu e. Nici măcar eu. Vreau doar ca prin minune, Anastasia să se facă bine, deși ceva îmi spune că miracolele au încetat demult să vină în viața mea și nici nu o vor face prea curând.

      Ajung în fața salonului în care Anastasia și-a petrecut mai bine de jumătate din viața ei. Unii copii sunt lăsați să zburde pe drum fără nicio grijă, iar Anastasia este monitorizată mai mereu. În timp ce copii râd, se joacă și fac diverse activității specifice vârstei lor, Anastasia este obligată să își petreacă copilăria între acești patru pereți, care probabil pentru ea, se asimilează perfect cu o închisoare.

         
       Mă uit fugitiv la Lucifer și pot observa poziția nedumerită pe care a adoptat-o. Chiar dacă are gluga trasă peste cap îi pot simți privirea curioasă cu care mă ațintește.

      Trag aer în piept și deschid ușa, dând de un mic îngeraș ce stătea cu privirea ațintită la tavan, pe față receptându-i-se niște lacrimi.

      Mă îndrept rapid spre pat și mă așez pe scaunul de lângă acesta. Lucifer rămâne în tocul ușii, privindu-mă încă nedumerit.

       — Îngeraș, de ce plângi? o întreb, ștergându-i încet lacrimile cu dosul palmei.

       — Voi merge la mami nu? mă întreabă ea, privindu-mă cu toată ardoarea.

      Întrebarea ei îmi pune capac. Mă așteptam să fiu întrebată orice altceva—sau cel puțin speram— dar nu asta. Nu am habar ce să îi răspund pe moment și de abia când îmi simt obrajii umezi, îmi dau seama că Anastasia încă așteaptă răspunsul meu.

       — Cine ți-a zis asta? o întreb mai mult printre suspine, deoarece nu prea mai sunt stăpână pe sine.

       — Nimeni Angi, dar...