Sera gândurilor sau rătăciri ale realității

De ce fumezi?

Scoți din buzunarul blugilor gri tabachera compactă, de argint, pe care ți-am cumpărat-o dintr-un magazin cu acareturi „vintage”, fără să realizez că îți încurajez astfel viciul otrăvitor. Te lași pe vine, privind în lateral parcul solitar. De fiecare dată zâmbești atunci când privești cutia metalică, cu indentații spiralate, o imagine redundantă de trăiri trecând prin toate sinapsele trupului tău slăbit. Ai slăbit prea tare. Zâmbetul de plăcute nostalgii nu îți piere de pe chipul ascuțit până-ți înfigi între buze țigara de rezervă, pregătită de dimineață, în timp ce îți beai cafeaua neîndulcită din cana mea de ceai, a cărei posesii ți-ai însușit-o în urma victoriei unui joc de șah la care eram părtașă doar parțial. Eram hipnotizant preocupată să urmăresc strălucirea cafenie a ochilor tăi mutând Nebunul.

Tu m-ai corupt să beau cafea, să îmi implementez în stiva de obiceiuri încă un disc de cofeină, sub cel preferat cu ceai negru, astfel încât să pot face față hiperactivității tale nocturne, de dezbatere. Îmi citeai nesigur, însetat de beletristică, pasaje romantice, scrise pe parcursul zilei și așteptai sentința mea de aprobare, nu întotdeauna favorabilă. Îmi îngăduiai colaborarea, infiltrarea între metaforele tale cu tentaculul feminității mele idealiste, modificând în acord orice exces stilistic. Echipa noastră editorială, înființată după toate cele 1297 de nopți, deși tolerantă și complementară, a sfârșit colaborarea profesională, cât și cea erotică. Dintotdeauna ai fost scriitorul meu preferat, încă nepublicat. În cele mai multe zile, adormeai numai citind și mă adormeai pe brațele literaturii, fără obiecții de monotonie. Îți mulțumesc pentru acele nopți de încercări artistice și de zori întâmpinați cu expresii insolite, de comic înțeles numai de noi, „inside jokes” despre „championioane” și despre riga Crypto, despre ciulamaua din fiecare miercuri, fiind singurul fel de mâncare la care nu îmi îngăduiai să fiu sous-chef.

În tabachera, care nu ți-a permis niciodată indiferența, ai cinci filtre albe și tutun incapsulat într-o pungă mică, de plastic. Începi să-ți făurești noua țigară a ceasului unu, țigara de război lăuntric. Îți întinzi în palma ridată un filtru și presari amestecul de tutun cu precizie, într-o linie de plutonieri kaki, fără fețe și începi să îi invelești cu steagul păcii pe fiecare, fără discriminări. Dar tot n-ai soluționat războiul și pufăi grav printre buze. Dar de ce ți-ai rulat foaia sufletului peste tabacul amenințătoarei promisiuni de dragoste? Pufăi din nou. Simțeai nevoia să-ți anihilezi indepenedența emoțională, erai sătul să conversezi cu Nolan și să-i răspunzi la mieunături. Continui cu finalizarea meșteșugului țigării. Netezești cu salivă foaia și așezi totul metodic înapoi în tabachieră. Nu te înduri să o așezi pe jos, lângă ghetele tale negre, așa că o păstrezi în echilibru pe un genunchi, un echilibru pe care nu-l vei perturba. Tragi atât de adânc ultimul fum în plămâni, sperând că nu vor exploda de presiunea sentimentelor. Aplecat încă pe vine, cu țigara între degete, nu mai spui nimic, numai privești analitic fumul dorului ce se înalță de la capătul ei incandescent, roșu ca fierul topit. Oftezi pentru că îți vei menține metaforele astă seară, pentru că nu mai ai colaboratori de idei creative, pentru că Nolan nu are trup de femeie, pentru că lipsesc din viața ta și pentru că nu mă mai pot întoarce. Dat tu tot fumezi și vei fuma mereu, ăsta-i singurul tău CD din stiva viciilor, a adicțiilor puerile, la care nu ai căzit nicio motivare, exceptând tabachera care mai mult te cutremură de gânduri imorale.